Gabriel Chifu
o roşcată didină într-un port dunărean
port dunărean în aprilie
mâncat de miresme
ca o rochie albastră de molii
vin uleios tutun şi muzică
răcoarea levantină mă împinge dintr-o
cameră în alta ca o adiere
„viande au soleil viande au soleil“ – un cântec
marinăresc
prin fereastra deschisă pătrunde
ca o albină
o roşcată didină cu vistierii şi furtuni
ascunse în trupul ei adânc
mă ţine încuiat în voluptate
sânii ei grei asfixiază secundele
cât a trecut
de când ard cu ea roşcata didină?
port dunărean în aprilie
mâncat de miresme
ca o rochie albastră de molii
(1982)
zorii
bătrâna ta vecină mergând cu sacoşa devreme
la pâine şi lapte
surprinsă de izbucnirea
violentă ca niciodată a zorilor.
lovită peste faţă de lumină
ca de o lavă catifelată
doborâtă şi ajutată de tine să se ridice
te întreabă speriată
(în aceeaşi dimineaţă
un autocamion parcat pe o alee
un chioşc de ziare
pur şi simplu mutate din loc
tot de lumina năvalnică a zorilor)
domnule ce se întâmplă bombardament?
iar tu vânător de minuni în cotidian te bucuri
de această fisurare a banalului de acest
agresiv surplus de lumină de această greşită
reacţie fizică a masei solare
de acest semn astral
aşa cum te-ai bucura dacă o uriaşă fiinţă
opacă şi mută
deodată ar începe să se bâlbâie
şi să dea semne că vrea să vorbească.
altă dată călătoreşti pe şoseaua
ce leagă gara de mărunta aşezare S. C.
un ţăran transportă pe bicicletă
(solid ancorat cu sfoară) televizorul nou nouţ
făcându-şi socoteala mirată că e prea strâmtă
cutia aceea ca să încapă în ea
atâtea cântece şi poveşti cât se spune
o maşină şi încă una şi încă una
şifonează liniştea
şi iar trăieşti aventura izbucnirii zorilor
însă lumina este acum concretă grea
pătrunzând peste tot imposibil de refuzat
o simţi strecurându-se chiar printre
lucrurile din valiza ta
valiza subit îngreunată
nu o mai poţi ţine în mână!
aceeaşi izbucnire a zorilor încă o dată
numai că în plină noapte
zorii ţâşnesc din senin din nimic dinlăuntru
în plină noapte lumina te aruncă
afară din viaţa ta
te catapultează într-un peisaj într-o stare
a căror semnificaţie îţi scapă. fericitule
alesule asta aşteptai? departe prin ani
o uşă se deschide pentru tine
prima şi ultima oară.
(1982)
zeiţa din tren
am întâlnit într-un tren o zeiţă îmbufnată.
în ochii ei: captive, două furtuni. şi
trupul: sub canadiana de fâş lumina evident
ca steaua Arctur.
altădată pe vânător l-ar fi prefăcut în cerb,
altădată ar fi locuit trei luni
în noaptea Iui Hades
şi nouă cu Demetra-n lumină,
altădată din literele încâlcite ale sufletului meu
ar fi construit o propoziţie
cu zece înţelesuri. acum
călătorea într-un compartiment de cls. a-II-a,
fuma ţigări fără filtru
şi cobora la Roşiori cu o valiză prea grea.
ah, cum să destup iar
izvorul acelor zile vechi din care şi ea
a fost izgonită?
(1983)
jocul de table
după-amiază, acasă: citesc zâmbind Personismul lui
Frank O’Hara, iar fiul meu Andrei
citeşte cucerit Contele de Monte-Cristo.
(are nouă ani şi jumătate Andrei, îngerii zboară
în jurul său
ca în jurul unui tărâm de lumină).
apoi jucăm o partidă de table (blândă desfătare
balcanică, nevinovată). zarurile se ciorovăiesc
naiv şi-n acest timp casa noastră (ca fiecare casă)
stă în gura deschisă a monstrului
(eu ştiu asta, fiul meu încă nu).
da, locuim în respiraţia lui.
monstrul îşi ţine cumplitul ochi fixat pe noi, parcă
lipit pe vieţile noastre,
nimic, nimic nu-i putem ascunde.
fulgerele mor, diamantul se preface în cenuşă.
plouă cu pietre invizibile – se năruie temple
în cer şi în suflet. uneori
viaţa – ce formă perfectă de moarte!
şi zarurile se rostogolesc (5-3, 1-1): cu totul
altă valoare are jocul nostru de table
(deloc inocent, subversiv – eu ştiu, fiul meu încă nu),
din moment ce
se petrece în gura deschisă a monstrului
ori pe retina ochiului său nemuritor, otrăvit.
(1994)
de dragoste şi de trecere
atâtea ploi au căzut peste oraşul tău.
dar niciuna, niciuna n-am fost eu.
amurguri şi zori, furtuni şi zăpezi au venit,
dar nici astfel, nici astfel până la tine n-am ajuns.
deşi ştiam că m-aştepţi. deşi de atâtea ori (ieşind
eu însumi din trupul meu ca dintr-o casă străină şi rece)
spre tine inexprimabil
am pornit. n-am ajuns. n-am cutezat. nu te-am găsit.
în flacăra sobei tale să mă fi strecurat. în mirosul
trandafirului din grădina ta. în zahărul
ce-ţi îndulceşte cafeaua. în apa ce te-mpânzeşte
sub duş. să fi zburat, să fi curs. să fi
săpat prin ani ca prin cremene
cărare înapoi până la tine. dar nu. viaţa
mi se duce. inima în piept îmi amuţeşte
şi mi se îndeasă în loc oarece cârpe, câlţi. în
memoria mea
te-ai preschimbat în cristal: singur, pur. în rest,
în jur, totul e ars,
cenuşă.
(1994)
ninge enorm, ninge parodic
începe deodată să ningă atât de bizar,
ninge enorm şi hilar,
ninge după un beat, mort de beat calendar,
se prăvăleşte din ceruri scânteietorul bazar,
vai ninge, vai ninge, vai ninge
cu lumea domnului Caragiale.
în oraş e stupoare,
rumoare,
e danţ, au luat-o şi pietrele din loc, agale,
la vale,
e zaiafet, veselie
ca de Sfântu Adalbert sau Ilie,
căci ninge, vai ninge, cât ninge,
ninge neprevăzut şi ironic,
inspirat, monstruos, drăgălaş,
ninge parodic.
cad Joiţici, Caţavenci, Trahanachi,
moftangii, moftangioaice şi-acel arendaş,
Pristandale, cetăţeni turmentaţi şi pufoşi Dandanachi,
cocoane, feciori, avocaţi, Mandache şi Miţa
(toţi la un loc delicioşi ca o umplutură de pizza!),
Bubico, Zambilici, Papadopolini, mamiţe, mamiţici,
amice, amici,
Mari Popescu, Costică lonescu, Mitică Georgescu,
Madame Preotescu, Madame Diaconescu,
Iconomeasca, Sachelăreasca, Piscupeasca,
cad Conu Leonida şi-n faţa lui reacţiunea, pe tobogan,
o, cade dascălul prost, cade luna de miere, cade furtunoasa noapte,
cade La Peleş cometa cu Rostogan,
cade o scrisoare niciodată pierdută,
şi cade („amice… eşti idiot”), cade căldură mare –
o, ce zarvă, ce balet în văzduh, ce ninsoare,
delirant astăzi zău ninge,
ţopăie oraşul ca a lui Ionel elastică minge,
s-au spart cuferele cereşti cele închise cu yale
şi s-a întors la noi, o, da, s-a întors lumea domnului
Caragiale.
ne-acoperă de minune, ne vine ca turnată, ca o mănuşă,
semănăm cu ea şi mai şi decât o nepoată cu o mătuşă.
iar la urmă, viforos, călare pe un hohot teribil de râs,
însuşi divinul, patronul, nenea Iancu se-arată
şi el, marele croitor, cu grozava, neîntrecuta lui aţă,
fără nici o erată,
pentru tot ce există coase îndată
haină eternă, glumeaţă.
(1994)
univers răvăşit
cerul se întorsese pe partea cealaltă
unde cu neagră cerneală
era scrisă o poveste indescifrabilă.
de tristeţe soarele se micşorase
până nimerise în gura unei furnici
care-l purta pe cărări şerpuitoare mici
prin iarba colosală.
nici marea nu mai era la locul ei.
se retrăsese în cuvântul mare.
acest cuvânt îmi uda tălpile
cu valuri reci şi ireale.
sângele meu era piciorul de pod care va ceda
cel ros pe dinăuntru de singurătate.
ca o zăpadă nouă peste zăpada veche
se aşternea în mine frica de moarte
peste frica de viaţă.
mă uitam fascinat la cuvântul mare
care foşnea lichid cu miros de alge.
atras magnetic
în apele lui intram înfrigurat
ştiind că-n larg mă va cuprinde somnul.
(1998)
am să mă retrag în ceruri şi cerurile vor lua foc
jos este marea. se zbate plină de oboseala mea.
stau pe vârful muntelui de piatră
pe marginea prăpastiei sunt îmbrăcat în negru
ţin o umbrelă neagră deasupra capului
încerc să mă feresc de ploaia care nu se vede
de ploaia care mă udă până în inimă
şi mai departe până în inima mamei mele.
moartea îşi sapă zeci de albii
şi prin ele se varsă în mine.
când nu-l mai aştepta nimeni
Dumnezeu se apropie cu paşi mici. merge în somn.
tăcerea lui este o vorbire şi o scriere.
tăcerea lui şlefuieşte munţii şi această spaimă a mea
pe care o transformă într-o perfectă sferă de jad
transparentă şi iluminată.
am să mă retrag în ceruri
şi cerurile vor lua foc.
(1998)
noaptea dimineaţa cimitir de zei
scenă repetată exasperant la infinit.
noaptea cad în mine însumi
de la cea mai mare înălţime a mea.
sub propriii mei ochi are loc propria mea prăbuşire.
cu plăcere perversă, cu
o nedisimulată dorinţă de cruzime,
cum se uitau spectatorii Romei la
gladiatorii sfâşiaţi de lei,
aşa mă uit eu la mine cum cad şi
mă fac praf. dimineaţa
adun ce-a mai rămas. un braţ,
inima golită (ce s-a ales şi de ea, binecuvântata,
cea în formă de cruce!…),
gura plină de cuvinte aiurea,
creierul (în care tocmai a sucombat iarăşi
visul despre limba ideală)
şi tot felul de organe sângerânde cărora
nu le ştiu numele, în şcoală am avut
notă mică la anatomie.
mă recompun în grabă, alandala şi eliptic,
o pornesc voios prin viaţă,
mă cârpesc de mântuială,
golurile le umplu
cu plastilină, cu vată, cu ghemotoace de ziare,
(ah, ce persoană respectabilă facută din sânge amestecat cu vorbe şi
plastilină), miros a gillette.
eu strălucitoare piramidă făurită din
repetatele mele morţi suprapuse,
eu incapabil să nasc din pântecul gravid al minţii mele visul despre
limba ideală (aş putea fi considerat pe drept cuvânt
ucigaşul său în serie, noapte de noapte, nu?…).
eu dimineaţa voios o pornesc prin viaţă
ca atunci când eram pionier
şi culegeam romaniţă pentru patrie şi partid,
eu pelerin zdrenţuit pe dinăuntru,
pelerin legat la ochi,
cimitir de zei.
(2003)
bastonul de orb
nu văd nimic e ceaţă. în schimb aud: inima
cum se surpă-ncet ca o bisericuţă şubredă
toamna
părăsită-n câmpie.
ce harababură e-n creierul meu. satiri îngeri eronaţi torţionari şi clovni care se hrănesc hămesiţi cu literele din aceste cuvinte. fiecare
urlă în altă limbă fiecare susţine altceva şi
îl loveşte pe celălalt
în plină figură. şi fiecare are exact mutra mea caraghioasă.
tot ce-am făcut am greşit. fiecare drum
pe care am pornit
a dus în acelaşi loc – un fel de nicăieri: pe marginea unei prăpăstii.
(de fapt un simulacru de prăpastie. n-are adâncime.
nu te poţi sinucide în ea. cel mult
poţi să-ţi rupi un picior…). de tine am voit
să mă apropii, să ne amestecăm atomii
ineluctabil definitiv,
ca legumele în supa care fierbe armonios pe aragaz
şi n-am izbutit. sunt mai departe de tine
decât e zăpada de mireasma leandrului.
decât e răcnetul leului de
auzul gazelei surde şi nenăscute.
am dat pagină cu pagină iubirea insomnia spaima
plictiseala delirul zădărnicia, pe toate le-am încercat.
le-am scris le-am citit le-am trăit.
e clar: locul meu nu-i aici. dar unde?
e undeva?
să fug înapoi spre mintea tatălui meu ca vis al său
încă neivit?
nu pot, destinaţia nu mai există:
şi el şi mama sunt de mult două grămăjoare
de materie adormită şi străină.
să evadez alergând în faţă printre gratii?
aş osteni degeaba. moartea oricum
m-aşteaptă după colţ
ca un controlor de bilete indiferent
la intrarea în sala de cinema mereu plină.
de sus, spre mine coboară un imens baston de orb.
e bastonul cu care se-ajută la mers Dumnezeu.
mă va lovi mă va doborî mă va strivi ca pe un vierme.
deocamdată nu mă nimereşte.
(2003)
o viziune
cerurile erau căzute-n somn,
apele clipoceau adormite şi ele.
eu mă ridicasem de la pământ,
aşa suspendat dormeam şi eu,
visam
un câmp nemărginit
pe care treceau miriade de furnici.
îşi croiseră cărare
printre firele de iarbă colosale,
o cărare de la Ierusalim până în creierul meu.
fiecare furnică purta în spate
câte o fărâmă de zid.
desfăcuseră cetatea în părţi infinitezimale
şi veneau s-o reclădească în creierul meu.
apoi a sunat ceasul, tornadă,
şi ne-am trezit cu toţii.
(2003)
oraşul meu
acesta e oraşul meu, numai al meu.
casele, transparente, nu au uşi
iar în fiecare dintre ele mă zăresc pe mine însumi.
merg pe străzi şi străzile sunt vii,
îşi schimbă configuraţia, mă conduc
mereu în altă parte.
ajung pe un pod: malul celălalt nu există,
dincolo de pod nu e nimic.
caut biserica, n-o găsesc –
biserica e lichidă şi curge.
câţiva câini aleargă spre inima sângerândă,
încă palpitând, a unui înger.
nici zi, nici noapte –
doar raza fascinantă a morţii străluceşte.
din slăvi se prăbuşeşte un cuvânt uriaş,
ne face praf şi pulbere
pe mine şi oraşul meu.
(2003)
Poezii din volumul PAPIRUS poezii (1976 – 2015), în curs de apariție la Editura Paralela 45, în colecția Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”
(foto de pe jurnalul.ro)
