Valeriu Cristea 
Primul meci de fotbal adevărat l-am văzut în 1947. Mai existau vechile echipe, cu nume care astăzi sună ciudat, romantic și desuet: „Carmen” de pildă, cea care sosise la București ca să înfrunte, tocmai în ziua debutului meu ca spectator de fotbal, pe „U” din localitate.
În acest prim contact cu stadionul, întîmplarea și-a avut rolul ei sub întruchiparea domnului Soltîțki, o cunoștință a părinților mei, nu foarte apropiată și de altfel destul de efemeră, ce a dispărut apoi fără urmă din orizontul familiei noastre. Bărbat de vreo 40 de ani, holtei sau divorțat, fratele unei cîntărețe de operă, comod ori poate chiar un pic lenevos, domnul Soltîțki trecuse în acea zi pe la noi și, scoțînd din buzunar două bilete, m-a invitat să merg cu el la meci.
Pentru că era încă devreme, ne-am așezat pe o bancă în parc, în marele parc de castani în care se află și stadionul, iar în preajma lui lacul artificial, unde iarna se putea patina, iar vara se închiriau bărci, caiace de unul sau două locuri, și am stat de vorbă, despre fotbal, firește, dar și despre multe alte lucruri, împrietenindu-ne. (O, domnule Soltîțki, domnule Soltîțki, cunoștință întîmplătoare și efemeră a familiei noastre, ce dor îmi este de dumneata! Unde ai dispărut, unde ești acum? Cum am putea face să ne întoarcem iarăși în 1947, în după-amiaza dinaintea meciului cu „Carmen”, cînd am stat amîndoi pe o bancă, în parc, discutînd prietenește – și de data asta, pățiți, s-o ținem din toate puterile pe loc, să n-o mai lăsăm să treacă: o asemenea după-amiază scăpată din mîini echivalînd cu o catastrofă, declanșînd viteza fatală a timpului, provocînd de fapt moartea.)
Cînd meciul a început, ne aflam pe peluză, un simplu dîmb de pămînt pe care spectatorii stăteau în picioare. Jucătorii de la „Carmen”, celebri în epocă și care în curînd aveau să se risipească la echipele nou înființate, purtau un echipament portocaliu ce mă farmecă și astăzi, iar cei de la „U” – tradiționalele lor culori alb-negru. Chiar în primul minut, extrema stîngă a localnicilor, Coracu, a reușit, spre surpriza și bucuria generală, să înscrie un gol. Apoi însă bucureștenii au dominat și spre sfîrșitul primei reprize au egalat, învingîndu-l pe bravul portar Cristea (așa îl chema), echipat tot în negru cu o șapcă pe cap, care se zbătuse mult să-și apere poarta, dar care acum, iată, zăcea prăbușit la pămînt într-un nor de praf. Meciul s-a încheiat (îmi amintesc cu toată precizia) cu scorul de 3-1 pentru „Carmen”.
Din acea zi un compartiment al inimii mele a aparținut și aparține lui „U”. Primului „U” pe care l-am apucat eu – al legendarului dr. Mircea Luca, al lui Tony Dascălu, Joja, pe lîngă deja numiții Coracu și Cristea, și alții, ca și al celorlalte generații, pînă astăzi.
–-
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
