Camelia Radulian 
De tot nu ne-am pierdut, dar ca o şoaptă
ne-am dus încet, când ne iubeam mai tare,
mai zbuciumat şi mai a singurare,
ca liniştea crescând o pară coaptă
pe sânul nopţii stinse care-a fost.
A vindecare-am ridicat încet
din fluturi paşii mei cusuți cu sârmă
spre timpul ce-a lăsat poteci în urma
celui ce-a fost icoana mea dintâi
şi a rămas iubirea mea din urmă
Și-mi va rămâne-aşa pân-o să fie
să-mi plângă tei bătrâni la căpătâi.
Nu aş putea să-ţi spun acum „rămâi”.
E plin oraşul de istorii moarte
şi noi, probabil, suntem azi la fel
– doi foști amanți curmând sub foi de carte
povestea unei nopţi cu gust rebel –
Ce straniu creşte-n viață amăgirea
şi minte zvonuri de iubiri eterne
în fiecare zvâcnet de pe perne
în fiecare plânset fără rost!…
Şi totuşi undeva, ascunse-n luturi,
îți cad în sânge vechile săruturi,
îţi muşcă mâna tainic amintirea
din singura iubire unde-ai fost.
În spinii ei, ca frunzele te scuturi…
