Petrecerea fu reuşită

Intrarea în scena vastului local a lui Motancea fu memorabilă. El se împiedică de mocheta desfăcută la margine şi fu gata să se întindă pe jos. Portarul îl susţinu, ajutat şi de Paloma, dar imbecilul fu atît de răvăşit, obosit cum era de tăvăleala din scenă, că abia se tîrî spre despărţitura unde era aşteptat. Se ţinea pur şi simplu de pereţi. Pînă la urmă, vîrî capul său eminamente grotesc în golul dintre paravane, stîrnind senzaţii diferite mesenilor. Apoi intră cu totul, urmat de Palomină, aceasta plină de fandoseli.

Gil căzu pe scaun ostenit la minte şi la trup. Află ca prin vis că fusese vedeta dimineţii cum va fi şi a serilor de glorie ce vor urma, că Fuss îl plăcuse enorm şi îl voia în scenele lui.

Aluniţa nu înţelegea chestiunea. Pentru ea actori erau numai cei cu patalama şi care apăreau pe afişe şi în relamele la after shave. Îl crezu totuşi pe jumătate pe Fuss, mai ales că el o bătu peste coapsă foarte convingător. De fapt, regizorul se gîndea cum i-ar sta lui Motancea, în pielea goală, în rolul lui Mefisto. Avea intentia să monteze un Faust pe dezbrăcate.

Bucuros de succesul pe care îl avea noua sa achiziţie, Ivan Cosma găsi că întîmplarea nu are de ce să îi strice. Îi purta însă pică lui Motancea pentru că nu-l adusese pe Camil Deleanu, aşa cum îşi dăduse cuvîntul. Îi umplu totuşi un pahar de whisky şi îl felicită călduros.

Gil, care se istovise din răsputeri la şnur, picase tumurug pe scaun. Apucă paharul, îngăimă cîteva vorbe şi, împotriva obiceiului, îl dădu peste cap dintr-o dată. Numai atît şi îl cam luă apa.

Ceilalţi nu băgară de seamă. Paloma se pusese lîngă Iacint şi şopocăia cu el. Manoil nu voia să se strice cu Motancea sub ochii şefului, dar văzînd inerţia plăvanului, prinse şi el s-o ghilosească. Întocmai, la capătul celălalt al mesei, Viktor Fuss vîrîse deştele sub flabalaua Aluniţei şi înaintase binişor de la ascuţişul absurd al genunchiului spre forme mai ronde. Tuta se cam trecuse amestecînd două tării şi se ţinea de el narnă. Simţea ea, printre amorţiri, că pînă să vină ziua următoare va cunoaşte cît de ageră e drugăleata cosmopolitului geniu regizoral.

Cosma găsea că petrecerea era reuşită. Îi împerechease pe toţi. Iacint şi Motancea n-aveau decît să-şi împartă cum or şti orătania penată. Trimisa lui Deleanu intrase sub pielea rivalului său şi se îndesa ca plevuşca la curelni. Treaba ei! De pilit îi pilise din tării, cum avea obiceiul bine verificat.

Cum nu voia să-i şteargă din cartea de imobil prea devreme, pînă nu gustau toate bunătăţile orînduite, Ivan Cosma făcu semn chelnerilor să strîngă trăscăul şi intrările. Apoi să sară degrabă cu rasolul de guran şi cu vinul de Ostrov pe care oricum le plătise, uşurînd besacteaua străbunului şi indulgentului Dromichetes.

Zis şi făcut. În afară de Sasu care rămase pe şest la tărie, că nu i se blocau lui bleaurile de cîteva ţoiuri, restul trecură pe vin şi se mai înseninară. Numai belotul de Motancea zăcea, ca un mişun bătrîn la soare, anesteziat din prima.

 Peştele era bun. Omul cu hotelul şi cîrciuma avea ieruga lui particulară şi captura bucăţi frumoase. Le lăsea să intre dinspre Dunăre şi, cînd avea nevoie, ridica zătonul de intrau oamenii lui în cizme şi îi prindeau după aia şi cu mîna, dacă voiau. Duceau prada semnificativă la bucătării. Ce prisosea la restaurant, se congela pentru zile grele. Ce rămînea, adunau pentru ei pe fundul matiţei şi tot strîngeau de-o ciorbă.

Cosma, care de cînd îşi înfipsese corturile pe malul Borcei se pasionase de pescărie, le explică pe larg tehnica prinderii şi gătirii guranului ca la mama lui, nu bonne femme sau meunier. Interesul fu relativ redus. Iacint şi Paloma ştiau povestea, Fuss admira salupul Aluniţei şi întreba cine-l croise. Limboata de Fuss, de altfel, nu pricepea terminologia tehnică de care abuza Cosma, lexicul său pe româneşte era dezvoltat cam pînă în burta raţei. Nici nu ştia exact ce vietate fără picioare îi populează farfuria pentru că numirea neaoşă nu îi spunea nimic. Bănuia că este un fel de luccioperca şi avea dreptate. Asta îi ajungea cu asupra de măsură.

Iar Motancea îl îngrijora de-a binelea pe director. Stătea uşor aplecat pe spate, cu capul lăsat mult spre umăr şi ochii enormi întredeschişi. Totuşi, nu părea în primejdie să dea în cataroi, că nu era purpuriu la obrazul de cal. Dimpotrivă, se albise ca peştele din faţa-i şi abia mîrîia ceva neauzit. Mai trase vreo două şluguri de vin şi se albi şi mai tare.

Mîncarea în sine i-ar fi interesat pe meseni, dar aperitivele fuseseră săţioase. Apoi se nimerise ca bucătarul şef să lipsească şi ajutorul lui, băiat de la ţară, nu că greşise reţeta, că nu avea ce greşi, dar făcuse din guran morugă. Asistenţa se mulţumi mai mult cu legumele şi cu povestea lui Cosma. Dar în  jurul mesei plutea o boare de leşin.

Ivan, calculat cum era, îşi şi făcuse socoteala să sară peste fripturi, cerînd banii înapoi. Numai că, în acea clipă, în sala mare a restaurantului izbucni un harcăt enorm. Undele sonore dădeau să dărîme paravanele şi să rupă sub lovituri pînă şi cuşacurile de brad ce ţineau acoperişul. Cosma rămase cu furculiţa în sus ca zeul Neptun din localitatea omonimă.

Numai după cîteva clipe bune pricepură că sunetele acelea erau de fapt muzică şi că le erau adresate. În separeu pătrunse cu paşi cutremurători pictorul localităţii, numitul Racu, ce îşi purta cele 130 de kile distribuite pe o înălţime de aproape doi metri. Chiar măgădăul de Fuss se simţi mărunt şi suplu. Plasticistul venise acum în calitate de muzician însoţit de un taraf cam numeros pentru economiile preconizate de Cosma.

Venise, zicea el, să cinstească din cobză şi din drîng masa geniilor artistice aflate în urbe. L-ar fi pedepsit străbunul de pe soclu dacă ar fi făcut altfel. De fapt se aşeză la masă, gustă o jumătate de porţie dintr-o îmbucătură. Apoi îngurgită o oca de vin dintr-o mişcare, observînd:

– Aşa îmi place mie, mai sărat! Merge vinul.

Şi pînă să mai scoată altcineva vreo vorbă se răsti la instrumentişti.

– Ziceţi, mă! Hai! Cu foc!

Pe Cosma îl enerva programul artistic, mai ales din motive pecuniare. Îi ştia pe lăutari şi le cunoştea sabaşul. El îi chema numai la obraze înalte şi cum invitatul principal nu venise s-ar fi lipsit de muzichie. Se răţoi în şoaptă:

-Şi cine plăteşte, nea Racule?

-Cum cine? sări pictorul cu gura plină. Cum cine? Eu!

Ivan făcu un gest de lehamite. Ştia el bine că nota îi va fi adusă la el în birou de şeful orchestrei. Era a suta oară!

-Ne-a tocmit nea Racu, da’ mălaiul nu l-a dat.

Cu pensulistul nu se putea pune, că era văr cu prefectul. De aia şi înhăţa toate comenzile din tîrg. E drept că romanţe cînta mai bine decît picta.

Nu trecu mult şi ceru smerit permisiunea doamnelor de la masă pentru a trage o Zarază cu ahturi. Urmară alte bucăţi mai mult sau mai puţin semnificative, alternate cu hălci de rasol şi pocale de vin. Arşiţa din gîtul solicitat la cîntare cerea măsuri PSI grabnice şi radicale.

Cei din jur, mînaţi şi ei de un pui de beţie, începeau să se distreze bine. Cosma hotărî, după ce şoptise şefului să sară peste fripturi, că nu are rost să se enerveze şi se lăsase mînat în chef. Sasu deşerta şi el paharele rîzînd, împotriva obişnuinţei şi a felului său posac. Numai Motancea se înteioşase definitiv cu cuţitul de peşte în mîna dreaptă şi mîneca stîngă în sosul de la legume.

Părţii valide i se făcu de dans. Fuss o pofti pe Aluniţa şi începu îndată să o rotească dinamic. Mica pîrjoală o luă în serios şi prinse a se învîrti în jurul lui ca o fofelniţă cu patru fofeze. Iacint o înhăţase pe Paloma şi o purta cu paşi profesionali stîngînd-o la sentiment. Racu nu regreta că el n-are cu cine. Era prea greu pentru zbînţuială. Se simţea bine ca dăruitor de plăcere şi cînta de mama focului. Deodată tăcu să se alimenteze din carafele aduse generos la ordinul lui Cosma, căci vinul era de căpătat şi abundenţa lui avea să mascheze absenţa fripturilor şi a desertului.

Muzicanţii începură un vals leşios, să se mai odihnească săltăreţii. Fuss strivea nasul Aluniţei în sternul său de curcan şi-o mîngîia pe ceafă. Iacint Manoil găsise prilej să se strîngă tare lîngă Paloma. Nu observase că Motancea, în beţia lui obosită şi înţepenită, îi privea cu ochi întunecaţi şi ficşi de monstru marin. Actorul dăduse de pielea cea subţire a fătucei şi începuse să-i umble sub simizet.

Nenorocirea, dacă te paşte, e ca mortul spre groapă: nu e chip s-o întorci. Cînd răsare, ţi-ai luat fetvaua. Paloma se gîdilă de frecuşul lui Iacint şi trase un rînchezat excitat, de măgăreaţă. Motancea fu purtat de un vînt de gelozie inexplicabilă şi se ridică spre ei.

Atunci îl puse dracul pe sluga sa pensulară să facă, mă rog, o glumă. Racu strigă spre Iacint ca şi leul în turbare:

– Aşa, bre! Arde-o la pipoancă!

Răscoli mînia lui Motancea care, mascul trădat, sări către dansatori uitînd că are încă în mînă cuţitul de peşte. Paloma ţipă îngrozită şi Racu, înţelegînd că încăierarea cu Iacint era iminentă sări între ei să-i despartă, îmbrîncindu-l pe profesor. El, dintr-un reflex de apărare, fricos cum era, îi dădu matahalei un pumn în burtă cu mîna în care păstra unealta. Ascuţişul rupse cămaşa pensularului îi găuri pielea şi se opri în al treilea strat de slană de pe burtă.

Racu simţi arsura, smulse arma albă din trup ca Toma Alimoş, dar înţelese pe dată că nu-i e viaţa în primejdie. Fără mare sforţare, imens cum era, îl apucă pe Motancea cu forţă întreită de furie, îi futu un dos de palmă peste ochi şi, astfel anesteziat, îl ridică de umeri şi îl trînti violent de perete.

Că i-a rupt mîna şi o coastă n-ar fi fost nimic, dacă pe zidul cu pricina nu s-ar fi aflat cuierul rustic, lucrat în bronz, cu nişte cuie zdravene nimerite la fix în dreptul capului de om. De unde diagnosticul de politraumatism cranian pe care Gil Motancea îl primi în lipsă şi care fu reluat cu satisfacţie de toate posturile de televiziune.

Ivan Cosma privise scena ca un tîmpit dar, cînd Motancea se unse pe podea, avu o creştere bruscă a intelectului şi pricepu că într-o singură secundă mîna destinului te poate scopi. Astfel el înţelese în fine, pentru prima dată în viaţă, ce-a vrut să spună, printre altele, Shakespeare.

(sursa foto: retete.perfecte.md)