Dana Heuberger 
Se pare că iarna asta vine din mine. Mă ia cu atâta frig că îmi degeră mâinile tot izgonind-o inutil din privire, scormonind întruna după țurțurele ăla – colț de un alb feroce – care-mi ciuntește de zile în șir legenda personală, pândind deasupra-mi împlinirea Prevestirii.
Picioarele îmi înlemnesc și-n fiecare clipă de sticlă mă imaginez alunecând, căzând, rupându-mi cea mai neașteptată (dar esențială) parte din mine, rămânând pe veci Acolo, penibil și știrbit rotocol pe Marele Lunecuș.
Să nu cazi, dragă! Păstrează-ți echilibrul, c-așa-i frumos! Uite, încă un fulg! Zâmbește-i, nu mai tremura!
Azi e ultima zi când mai am de ales: ori hotărăsc că El e iataganul, tăiosul mesager al înghețului ce mă va metamorfoza instantaneu în convenabile aglomerări de sloiuri, ori, alegând altă epură, decid că tocmai El, implacabila-mi picătură chinezească, va avea dreptul să mă oblige să mă lichefiez înainte de termen.
Mi-e tare frig și-aș vrea o altă șansă. Verde. Dar iarna asta, în care zăpezile de altă dată au crescut doar în mine, îmi tot spune că gândim paralel. Că țurțurele ăla nu e-al ei, ci-i Drobul meu personal de sare, reprofilat. Versiunea a nu știu câta, îmbunătățită. Și-ar trebui să ne înțelegem omenește, doar e plin internetul de panacee și de psihologi, pot găsi instantaneu mii de soluții strălucitoare, numai să vreau. Și-apoi, cum de nu văd nici măcar acum că-i verde, țurțurele-drob?
Aceleași texte… Va trebui s-aleg, știu bine, dar nu mi-e clară varianta aducătoare de succes. Să fiu de gheață, sau să mă preling cu nonșalanță? Și de ce-aș curge? De ce-aș îngheța? Doar pentru că oricare dintre stările astea, atât de străine mie, sunt aducătoare de liniște și de confort?
Oricum o-ntorc, se pare că n-am încotro și până mâine îmi voi schimba chiar și eu starea de agregare. Ca să corespund.
Am gheață la mal.
