Gelozii prostești

Cincizeci de ani – 19

Întinsesem două pături pe iarbă şi şedeam la soare toţi şase, făceam planuri, a doua zi plecam la casele noastre, se încheiase practica, aveam să ne revedem peste o lună jumătate pentru ultimul an de facultate. Încercam un sentiment ciudat de început de vacanţă şi sfârşit de viaţă.

În fiecare an făcusem practica studenţească în altă parte, la Grădina botanică şi Muzeul Antipa, apoi la Institutul Ana Aslan şi laboratoarele câtorva spitale, la Institutul de Piscicultură din Brăila, unde mergeam cu barca pe Dunăre şi disecam animale şi păsări de baltă, apoi la Lacul Sărat, îmi alesesem ca lucrare de diplomă Flora de sărătură de la Lacul Sărat Brăila, încă nu ştiam că n-avea să-mi mai folosească experienţa pe teren. Îmi plăcea la nebunie ce învăţam, eram convinsă că după un an voi rămâne asistentă la facultate sau în cel mai rău caz voi ajunge la un mare laborator, să fac cercetare. Toate cunoştinţele îmi spuneau că e bine să mă preocup din timp de următorul post, terminam facultatea, era bine că eram repartizaţi, dar acolo se încheia toată povestea, foarte puţini aveau posibilitatea, oricât erau de dotaţi, să ajungă mai departe. Discutasem de nenumărate ori subiectul între noi sau cu asistenţii şi profesorii şi începusem să ştim cam ce aveam să facem fiecare în viaţă. Numai că nu mi se spusese răspicat că le voi fi colegă, eram nerăbdătoare şi aproape fericită.

În ziua aceea, ultima din luna de practică, ne gândisem să mai stăm împreună câteva ore, cine ştie când vom mai avea prilejul să fim atât de relaxaţi şi să ne mai spunem unul altuia planurile de viitor. Eram o familie, fiecare cu gândul că nu-i vom mai vedea pe ceilalţi, de parcă ar pleca la capătul lumii, şi ne cuprinsese o melancolie stranie, amestecată cu bucuria că mai încheiasem o etapă şi urma să ne facem de cap o vreme. Ne treceam din mână în mână câte o sticlă de bere din cele ţinute la rece în apa lacului, ne luam vorba din gură, fiecare se lăuda cu ce avea de gând să facă peste un an, ne invitam la viitoarele noastre locuri de muncă, deşi ştiam că niciunul nu va da curs invitaţiei. Viorel destindea atmosfera mitraliindu-ne cu bancuri, Andrei îşi adusese cu el chitara, Cici a început să cânte, asistentul care ne însoţea şi care îi făcea ochi dulci o acompania cu o voce uimitoare de bariton, de ce nu te-ai făcut, dom’le, cântăreţ cu vocea asta, a ridicat din umeri. Nu ştiu când au trecut orele.

Seara, întoarsă acasă, m-am simţit iarăşi pustie. M-am cuibărit sub pătură, nu reuşeam să închid ochii şi am fost convinsă că o să-i ţin deschişi toată noaptea, dar m-am trezit în dangătul clopotului unei biserici din apropiere, era duminică. Nicio mişcare în jurul meu, am rămas în pat multă vreme şi m-am hotărât. Nu eram chiar lovită de soartă.

O rugasem cu ani în urmă pe mătuşa Clelia să se ocupe de vânzarea casei din Tecuci, după ce insistase să mă mut la ei, acum casa mea era la Brăila. O rugasem şi să folosească banii de pe proprietatea de la Tecuci ca şi cum ar fi fost ai ei, dar refuzase categoric, i-a pus de-o parte pentru mine, cine ştie ce vremuri grele voi avea de înfruntat. Mă gândeam că nu pot trăi cu nesimţire două luni pe spatele lor şi mi-am căutat de lucru temporar, dar mai mult cred că am vrut să mă obişnuiesc cu statutul de om al muncii, cum se spunea.

M-am angajat temporar la laboratorul Institutului de Piscicultură, chiar am avut noroc, era condus de un bărbat ajuns la jumătatea vieţii, necăsătorit, cu copii din flori recunoscuţi cu nonşalanţă, superb, îţi luai cu greu ochii de la el. Nu-i ieşea nimeni din vorbă, nu făcea nimeni vreo schimbare fără să-l întrebe, nu se apuca nimeni de vreo treabă fără să-l consulte, trebuia să ştie tot, era considerat un feudal în toate sensurile, inclusiv dreptul primei nopţi. Nu pun mare preţ pe zvonuri, aşa că n-am luat în seamă şoaptele că întreg oraşul feminin era sau fusese îndrăgostit de el şi că era bine să fiu prevăzătoare. Dar e adevărat că era înconjurat doar de femei, între care se stabilise o ierarhie a sarcinilor şi o altă ierarhie a apropierii de el. Conducea laboratorul de mulţi ani şi se mai spunea că de câte ori doriseră unii să-l dea jos şi să-i preia funcţia, se trezise cineva neştiut să-l numească din nou cu mare pompă. Îl chema Serghei, sigur era lipovean sau avea sânge de lipovean, încă blond şi cu ochii albaştri, probabil un dur, bea mult, vorbea mult, dar era afurisit de deştept. Nu mă interesa nimic altceva, cât aveam să stau acolo, mă gândeam că o să am ce să învăţ. Mi se spusese că dacă vreau să am vreo şansă după ce termin facultatea, trebuia să mă angajez de acum, să ştiu ce mă aşteaptă.

N-am avut norocul să rămân mai mult de trei săptămâni. Între fetele şi femeile din laborator, toate frumoase, era una care le întrecea pe toate, suplă, o armonie de statuie a trupului, blondă, cu nişte cozi până la jumătatea spatelui, ochi uluitor de mari, dar în mod sigur sărită de pe fix. Se zvonea că ar fi fost iubita en titre a directorului, sau ultima lui iubită, chestiile astea păstrează întotdeauna o aură de mister când sunt povestite şi deosebeşti cu greu fabulaţia de adevăr. Fapt este că sărea în ochi că de fiecare dată când Serghei apărea în laborator, Silvia era cea dintâi să-i spună ceva, prima să-i dea raportul sau să-i solicite sfatul, se străduia să rămână cât mai aproape de el, de parcă ar fi vrut să demonstreze că e omul ei de care nimeni n-are voie să se apropie mai mult decât ea, numai că, de partea cealaltă, nu observam decât indiferenţă, amuzament amestecat cu o urmă de plictiseală.

În ziua când am ajuns la laborator, Serghei a ţinut să vină şi să mă prezinte celorlalte, era o onoare pe care n-o făcuse niciuneia, cât timp mi-a dat câteva sfaturi, Silvia şedea lipită de braţul lui. A mai venit de câteva ori, mă întreba cum m-am adaptat, a vrut să ştie ce mai fac prieteni de-ai lui rămaşi la facultate în Bucureşti, câţiva îmi erau profesori, s-a înfiripat un dialog de câteva minute despre alte subiecte decât analizele zilnice din încăperea aceea cu mese lungi acoperite de retorte şi eprubete. După vreo zece zile m-a chemat în biroul lui, m-a întrebat cum o mai duce unchiul meu, medicul, se cunoşteau din tinereţe, atunci mi-a căzut fisa că doar prin el obţinusem fără să ştiu nesperatul loc în laborator.

Nu pot discuta despre el de faţă cu alţii, mi-a spus, sunt unii care încă nu-l înghit şi nu le convine că-i ţin partea,

în două vorbe i-am oferit noutăţi,

transmite-i salutările mele,

şi asta a fost tot.

Nu durase cinci minute.

Când m-am întors, Silvia mă aştepta în apropierea uşii, a îndreptat arătătorul spre mine,

ce-a vrut, m-a întrebat,

am ridicat din umeri, nu i-am răspuns nimic, n-o privea.

Nu ştiam de ce e în stare, cum nu ştiam de ce sunt în stare femeile în general, ce citisem în romane mi se părea fabulaţia scriitorilor, nu ştiam unde te duce gelozia.

A doua zi mi-a aruncat peste masă,

crezi că dacă eşti nepoata doctorului Tomescu îţi poţi permite orice,

am rămas înmărmurită, nu ştiam ce să-i răspund, nu înţelegeam ce vrea să spună, doar că are un reproş, n-am apucat s-o întreb, a ieşit trântind uşa.

Celelalte m-au lămurit repede,

crede că te dai la iubitul ei, a zis una,

nu mai e iubitul ei, a adăugat o a doua,

ea crede că mai e,

ce iubit, am întrebat eu, căzută din cer,

cum de nu-nţelegi, a exclamat cu năduf prima, şeful.

Vedeam pentru prima oară lucrurile şi în felul acesta.

Mi-am zis să-l evit pe şef, să nu mai stau de vorbă cu el decât în văzul tuturor. Dar n-am mai avut prilejul.

Silvia a lipsit câteva zile şi când a revenit s-a oprit în biroul lui Serghei, nimeni nu ştie ce-au vorbit, e clar că s-au certat, se auzeau strigăte, mai ales glasul ei, la sfârşit abia lumea a pus cap la cap ce-a crezut că s-a întâmplat, nu e sigur că aşa a şi fost.

Femeia i-a reproşat că n-o mai iubeşte şi a părăsit-o,

ţi-am spus de mult că s-a terminat, i-a replicat bărbatul,

dar nu s-a terminat şi pentru mine, a strigat ea,

chiar nu mă interesează,

cum poţi fi atât de cinic,

nu sunt cinic, ai ştiut de la început că n-o să dureze, ţi-am spus,

am crezut că sunt vorbe,

foarte rău ai crezut, ştii că nu mă mai însor niciodată,

ca să fii liber să te dai la toate,

ce vrei să spui,

nu te-am văzut cum îţi curg balele după puştoaica asta,

ce puştoaică,

Elvira ta, ai şi chemat-o la tine în birou,

nu fi proastă,

te vreau înapoi,

fii lucidă, s-a terminat,

nu glumeam când ţi-am spus că-mi iau viaţa dacă mă laşi,

sper că nu eşti atât de proastă,

iar mă faci proastă,

îţi spun doar să nu fii,

dar femeia sigur premeditase totul, avea în buzunar o fiolă, a spart-o între dinţi în faţa lui, nu ştiu ce-a fost, s-a prăbuşit,

profesorul şi-a chemat imediat secretara,

sună la spital, trebuie s-o ducem acolo,

dar n-a mai aşteptat să-i vină ajutoare, a luat-o în braţe, îi era uşor, era voinic, a alergat cu ea pe scări, în stradă, spitalul era în apropiere, la câteva sute de metri, dacă aşteptau salvarea, n-o mai ţineau în viaţă, a scăpat.

Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe, nu m-am mai dus la Institut, mătuşa Clelia mi-a zis a doua zi că e mai bine să stau acasă, izbucnise mare scandal, o să se liniştească, dar e mai bine să nu mă duc să-i întărât, gura lumii e prea slobodă, chiar dacă eu n-am nicio vină, dar nebuna aia n-o să se lase, o să capăt experienţă de lucru după ce termin facultatea.

(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)