Adriana Ungureanu 
Anul trecut, când vă salutam din Paradis, adică din vacanță, abordasem problema procesului de învățare al unor firme românești, care, după ani în care s-au dovedit dispuse să-și jupoaie clienții, au reușit, în sfârșit, să prezinte oferte rezonabile pentru excursiile opționale organizate în străinătate, practicând prețuri mai mici decât firmele din țara respectivă. Revin acum asupra problemei, prezentând reversul ei, afirmând că nu întotdeauna este necesar să înveți, ci și să-i folosești pe ceilalți care deja știu.
Scriam atunci că, din punct de vedere economic, învățarea poate fi privită din două perspective: 1) a observa, a studia și a implementa ce face altul (partener, concurent sau cineva care pur și simplu ne inspiră); 2) a repeta un proces (de producție sau un serviciu) care presupune materializarea unei idei (proprii, cumpărate sau „împrumutate” ca să nu zic plagiate) și care, prin studierea sincopelor depistate în timpul desfășurării, purcede la îndreptarea lor. Procesul de învățare poate fi tradus prin experiența acumulată, care, dozată corect creează eficiență.
Revin în acest articol cu o altă perspectivă a acestei idei, afirmând că nu întotdeauna este necesar ca cineva (persoană, firmă sau țară) să învețe să facă ceva, chiar dacă dispune de tot ceea ce trebuie, dacă nu o poate face eficient. În schimb este important să se dovedească suficient de creativ încât să găsească cel mai eficient mod de a ajunge la cel ce știe să facă și de a lucra cu acesta. Spre exemplu, am nevoie de o informație sau de un serviciu. Nu este cazul să încep să fac cursuri din domeniile respective, care îmi solicită timp și bani și care, în final, mi-ar putea demonstra că n-am aptitudinile potrivite. De aceea, e mai eficient să apelez la specialiști din domeniul lor, ale căror rezultate le pot verifica direct sau de la alții și care confirmă profesionalismul lor. Un alt exemplu, la nivel de firmă: aceasta nu trebuie musai să fie fabrică sau atelier ca să producă direct ceea ce vinde, este suficient să dispună de o idee despre un produs pe care îl produce acolo unde se realizează în cele mai bune condiții (criteriile pot fi diverse, de cost, calitate, timp). Extrapolez și continui exemplul la nivel de țară referindu-mă la Chile, al cărui deșert (Atacama) dispune de cantități impresionante de litiu; cu toate acestea, bateriile nu se fac în această țară, ci în Coreea de Sud și China. De ce nu sunt în stare chilienii să producă baterii când dispun de materie primă? Pentru că atât coreenii, cât și chinezii le produc mai bine, repede și ieftin, ceea ce chilienii nu vor reuși pentru toate acestea laolaltă.
În economie nu contează întotdeauna ce și cât ai, ci ideea – modul prin care valorifici ceea ce ai – felul în care aceasta se materializează, o face să devină eficientă sau nu. Poți fi proprietarul unei case valoroase, dărăpănate, pe care ai primit-o moștenire, dar pentru că nu câștigi suficient s-o întreții, locuiești în condiții mizere. Decât să stai pe un morman de bani, mânat de îndemnul rudelor sau al conștiinței că averea trebuie păstrată în familie, mai bine îi aduci în viața ta, închiriind sau vânzând-o cuiva care are posibilitatea s-o cumpere și s-o facă locuibilă. În urma unui astfel de demers, viața ta se va îmbunătăți vizibil, cu condiția să te dovedești suficient de creativ încât să-ți permiți asta și să nu te fi obișnuit cu un nivel de trai mizer.
Uneori a învăța din experiența proprie sau de la alții nu este suficient; în schimb, a crea soluții inspirate este esența reușitei pe termen lung. Orice proces de creare a unei idei consumă energie, muncă multă, înseamnă un drum lung de la imaginație la materializarea acesteia și se dezvoltă prin antrenament. Ideea presupune imaginație, un vis. Ca să capete contur, ea trebuie însoțită de un scop, o țintă, asupra căreia să se îndrepte toate eforturile. Următorul pas cere elaborarea unor strategii, a unor planuri și variante de planuri. Abia apoi urmează orchestrarea întregului proces, punerea în practică, constatarea diferențelor dintre ce era pe hârtie și cum se întâmplă în realitate sub presiunea haosului, a sincopelor de termene, de obstacole și a inadvertențelor inimaginabile; este acea etapă în care încercările sunt grele, deciziile se cer prompte, spontane și uneori oscilează între a continua sau a opri totul. Cine reușește să desăvârșească întreaga simfonie a ideii, în care fiecare instrument își știe rolul perfect, ajunge la nivelul materializării ei. După cum se vede, nici n-am abordat problema banilor, care sunt parte integrantă a procesului de creativitate. Pentru că ideea trebuie să aibă un obiectiv clar: ceea ce rezultă din materializarea ei, să se vândă și tot efortul trebuie concertat spre această direcție. Doar în aceste condiții creativitatea aduce bunăstare, iar tot acest sistem poartă numele de ”know-how”, care s-ar traduce în limba română prin ”a ști cum să faci”. Acest concept economic, de natură imaterială, atârnă deosebit de greu în lumea celor cu un nivel de trai ridicat și reprezintă treapta cea mai înaltă a dezvoltării tehnologice și umane. De cele mai multe ori know-how-ul este protejat de patente și mărci înregistrate și o mare parte din prețul de vânzare al unor companii îl reprezintă zona de ”a ști cum să produci”. La nivel individual, datorită efortului considerabil – material și uman – cei mai mulți aleg calea scurtă, arzând etape sau furând idei direct de la alții, iar efectele, deși se dovedesc benefice pe termen scurt, vor fi dezastruoase în timp. Dar despre șmecheri, plagiat și plagiatori voi povesti altă dată.
