Ramona Müller 
”Soți și soții vorbesc despre grijile căsniciei, iar celibatarii, bărbați și femei le suportă (…) Sărmani celibatari! Sărmană natură omenească!”
Așa scria Wiliam Wilkie Collins (8.01.1824 – 23.09. 1889), romancier și dramaturg englez, cel care prin stilul de viață boem și neconvențional a sfidat normele etichetei de conduită specifice perioadei victoriene.
”Eu, om cu judecată, rămân necăsătorit, iar bietul meu frate, dragul de Philip, om fără judecată, se căsătorește. Ce face când moare? Mi-o lasă în grijă pe fiica lui.(…) De ce să mi-o pună mie în spinare? Fiindcă sunt dator, în calitatea mea de burlac, să port poverile rubedeniilor căsătorite.” (Femeia în alb, traducere Horia Avram).
Bun prieten cu Charles Dickens, cei doi călătoresc foarte des în Italia și Franța, ca iubitori de teatru, dar și pentru implicarea în numeroase campanii literare. Wilkie, cum îi spuneau prietenii, nu a fost niciodată căsătorit; ”Femeia în alb”, femeia reală, a fost Caroline Graves, o văduvă din Gloucestershire, cu care a întreținut o relație timp de 30 de ani, începând din 1858. În 1864, când scriitorul avea 40 de ani, o cunoaște pe Martha Rudd, de 19 ani, care lucra pentru mama sa. Cei doi își asumă identitatea de domnul și doamna Wiliam Dawson, nume pe care îl vor purta ulterior și cei trei copii ai lor. El continuă ambele relații până la moartea sa.
(sursa foto: lifestyle.allwomenstalk.com)
După 1850 se îmbolnăvește de ”gută reumatică”. Tratamentele efectuate în diverse spitale, incluzând băi turcești și electrice, chiar ședințe de hipnoză și remedii cu chinină, nu îi ameliorează starea de sănătate. Devine dependent de opiu, prescris de doctorul și prietenul său Beard, ca laudanum în scop medical; zilnic lua o doză suficientă pentru a ucide echipajul unei nave sau o companie de soldați.
Considerat precursor al romanului polițist, Wilkie Collins evocă numeroase nedreptăți sociale specifice timpului său, împletind suspansul cu umorul și folosind în mod inteligent în scrierile sale elementele ficțiunii detective.
”Judecați-mă după ceea ce aș fi putut face! Comparativ, cât de nevinovat și cât de virtuos apar în ceea ce am făcut în realitate!”
PIATRA LUNII
Prolog
LUAREA CU ASALT A ORAȘULUI SERINGAPATAM (1799)
În una din legende era vorba despre un diamant galben, un vestit giuvaer indian. Cu veacuri în urmă, această nestemată a fost încrustată în fruntea Zeului Lunei – divinitate indiană cu patru braţe. Datorită pe de o parte culorii sale, pe de alta, credinţei că această culoare se schimbă o dată cu fazele lunei, diamantul căpătă numele sub care era cunoscut în India – numele de Piatra Lunei.
Peripeţiile diamantului galben încep în secolul al XI-lea al erei noastre. Cînd cuceritorul musulman Mahmud din Ghizni cuceri oraşul sfânt Somnauth şi puse mâna pe toate comorile din vestitul templu care dăinuia de veacuri – loc de pelerinaj al hinduşilor şi o adevărată minune a lumii răsăritene – dintre toţi zeii din templu nu putu fi salvat decît Zeul Lunei.
Trei brahmani răpiră noaptea statuia care purta în frunte diamantul galben şi o luară cu ei la Benares, al doilea oraş sfânt al Indiei. Statuia fu aşezată pe un altar mare, sub o boltă sprijinită pe pilaştri de aur, într-o sală împodobită cu nestemate. În noaptea când se sfârși construirea altarului, o divinitate li se arătă în vis brahmanilor, chiar în acel loc.
Ea porunci ca de atunci încolo trei preoţi să străjuiască pe rând Piatra Lunei, zi şi noapte, în veacul veacului. Zeul proroci că acela care va lua piatra cea de mare preţ va avea mult de pătimit. Şi profeţia Zeului fu înscrisă cu litere de aur pe altar. Veac după veac se scurse şi generaţie după generaţie; urmaşii celor trei brahmani păziră zi şi noapte Piatra Lunei. Trecu veac după veac până când, în primii ani ai secolului al XVIII-lea, Aurungzebe, împăratul mogulilor, porunci din nou să fie distruse templele sacre ale lui Brahma. Altarul în care se afla zeul cu patru braţe fu sfărâmat şi un ofiţer superior din armata lui Aurungzebe fură Piatra Lunei. Neizbutind să recapete prin forţă şi pe faţă giuvaerul pierdut,cei trei preoţi urmăriră pe ascuns furii, ținându-se de ei pas cu pas. Şi trecu aşa generaţie după generaţie. Piatra Lunei trecu dintr-o mînă într-alta, purtându-și blestemul cu ea. Dar urmaşii celor trei preoţi stăteau într-una de veghe, așteptând ziua în care piatra nestemată avea să intre din nou în mâinile lor. În ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, diamantul ajunsese în stăpânirea lui Tippoo, sultanul Seringapatamului, care-şi împodobise cu el mânerul jungherului. Dar şi atunci – chiar în palatul sultanului – cei trei preoţi vegheau în taină asupra nestematei. În palatul lui Tippoo se bucurau de încrederea sultanului trei ofiţeri necunoscuţi tuturor celorlalţi. Şi mergea vorba că ofiţerii nu erau decât cei trei preoţi travestiţi.
(traducere de Em. Sekghie și A. Bantaș)
