Cristina Crețu 
Omul se întorsese din război cu un chip acru, acră îi era şi umbra, era schimbat, lumea nu i se mai părea la fel şi acum venea de la cârciumă şi mergea pe drum cu un aer de om nemulţumit. Arar auzea pe câte unul:
– Să trăieşti, nea…, fără să-i mai pronunţe numele.
Ajunsese, încet-încet, pe nesimţite, un om fără nume, o umbră.
Nevasta-sa, cât fusese el pe front, avusese grijă de casă, părând mai degrabă o vădană. Tăcută şi fără vreun surâs pe faţă. Părul său, odată blond, căpătase culoarea cenuşii.
– Gâ-ri! Gâ-ri! strigă ea spre gâştele care veniseră până la prispa casei. Pe peretele grajdului, într-un cui, atârna un ham de cal, răsucit ca o mână bolnavă.
Când ajunse la poartă, puse mâna să ridice cercul de tablă, vrând s-o deschidă. O pală de vânt îi lua pălăria de pe cap şi i-o aruncă pe troscot. Se aplecă şi o ridică, o puse la loc, dar tot nu se simţi bine. Nimic nu mai era ca înainte. Nici casa cu prispa înaltă, şi nici salcâmii împrejmuind gardul. Siluetele lor prinseseră curtea într-un joc de umbre negre.
La masă, mâncă fără poftă. Se duse să se culce. Puse capul pe căpătâi, închise ochii şi cu greu îl luă somnul. Imaginea femeii borţoase, străine, cerând din ochi milă, îi apăru în gând ca un fier încins. Ce rău îi făcuse femeia aceea? Nimic, dar el, cuprins de o forţă de dincolo de el, îi tăiase burta cu baioneta, să vadă cum stă un copil în pântecele mamei lui…
Ochii ei cerând milă rămăseseră vii. Nu i se închiseseră niciodată. Nopțile, îi ardeau gândurile şi sufletul.
De când se întorsese, dormea singur într-o săliţă, pe un pat cu salteaua umplută cu paie. Forma corpului său rămăsese pe saltea, o adâncitură oarbă a unui trup chinuit.
Nevastă-sa nu l-a întrebat nimic, se gândise, ca tot omul, că ochii lui în război văzuseră multe şi, înţelegătoare, aştepta că el să-şi revină cu încetul.
O noapte de smoală se pogorâse peste sat. Vântul şuiera înfricoşător. Ploaia cădea şi lovea ţiglele cu zgomot, în rafale. Se auzi un tunet aproape, dând să intre în casă. Limbi mari de foc sfâşiară smoala nopţii.
– Săriţi, se auzi o voce înspăimântată, arde grajdul omului!
Se trezi speriat şi ţâşni spre grajd. Flăcările îmbrăcaseră cu un brâu de foc streaşina udă. Calul murise. Era căzut cu picioarele în sus. Burta i se umflase de parcă ţinea un mânz care să vină pe lume.
