am să mă scol dintre cuvinte
într-o joi
şi am să mă fac mare.
sau poate ocean
de tăcere.
căci vorbele-mi sparte,
nespuse
şi moarte,
sunt valuri deșarte, doldora de neant.
sau poate că nu?
***
Cred că toate problemele noastre pornesc de la faptul că nu putem defini coerent nici măcar nimicul. Doar în matematică e simplă mulțimea vidă… Chiar și în viața de zi cu zi, nimicul – privit prin comparație cu un eveniment, o stare de spirit sau cu obiecte materiale – are reziduuri. Cercetându-ne preconcepțiile despre vid, dăm peste un infinit cu atât mai greu de catalogat cu cât e format din entități infinitezimale. Poate că singurul răspuns plauzibil e că el, infinitul mic, e doar o parte a unui fractal care ne conține pe toți (cu vise, greșeli și zâmbete cu tot). Pe noi, împreună cu infinitul perceput de umanitate ca fiind mare, cel față de care suntem simple „muști de-o zi”. Fiecare parte a fractalului are aceleași șanse să fie adevărată sau falsă – fiind o replică fidelă (chiar dacă la altă scară) a alteia, atent studiată, care duce de cele mai multe ori la răspunsuri ce sfidează logica și chiar și percepția. Noi, ca părți infinitezimale ale fractalului, avem șanse egale de a fi adevărați sau falși și suntem incapabili să definim altceva decât incertitudini. Chiar și atunci când scrutăm amănuntele amănuntelor, căutând sensuri, la microscop. Ce filosofie liniștitoare! N-avem ce face, suntem vii. N-avem ce face, nu putem măsura, cu mintea noastră-ngustă, infinitul. Și nu putem vedea Desenul, cel care ne condiționează, cu sau fără divinități. Azi, ca și ieri. Și-atunci de ce ar mai conta vorbele și faptele noastre? Există oare ele, în mod independent, sau sunt doar simple unde recursive ale reziduurilor unui presupus neant dintr-o plăsmuire oarecare?
Ce ar mai fi de spus, după un astfel de început? Nimic? Nimicuri? Nimicurile care, în mod surprinzător (pentru unii atât de neavizați ca noi) ne zguduie viața, sunt la fel de benigne, privite din avion, ca și acelea care dintr-o pură întâmplare nu ne ating. Sunt unele dintre ele, oare, mai importante decât altele? Suntem noi altceva decât simple unități statistice, într-un peisaj a cărui ariditate nici măcar n-o putem înțelege? N-ar trebui să fim fericiți, pentru că fundamentăm un experiment al nu știu cui? Într-o nu știu care țară, într-o nu știu care iarnă, nu știu cum, dar nu s-a întâmplat nimic din ce-ar fi trebuit să se petreacă (dac-ar fi fost să credem în prevestirile pline de aplomb certificate de alinierea favorabilă a astrelor). Poate că n-ar fi trebuit să se întâmple chiar nimic, ca să n-avem ce povesti. În fond, ar cam fi cazul să devenim mai buni, ca să contăm. Ca să fie importante lucrurile care ni se întâmplă și chiar și cele ce nu ne ies în cale și nu ne modifică nici măcar cu o fluturare de aripă mișcarea browniană. Definește-mi noțiunea de bunătate, veți spune, satisfăcuți și cu multă îndreptățire, în fața vinovatei mele tăceri. Ne încadrăm cu toții în repere, șabloane și texte mult prea comune, liniștitoare. Dar dacă nu pot eticheta ireversibil nici măcar nimicul, cum aș putea s-o fac, veridic, în toate celelalte privințe? Simt gustul bunătății, în ecosistemul meu, îi știu mirosul și culorile, dar oare, chiar dacă v-aș arăta o eboșă cât mai exactă a senzațiilor mele, ați percepe-o la fel? Definițiile noastre nu sunt ele o rezultantă a unei suite de aproximări deformabile în timp și în plină evoluție, odată cu noi?
Păi atunci… nimic n-ar trebui să mai conteze. Nu atât de mult încât să ne dezechilibreze, să ne creeze distres, cum zic cu-atâta hotărâre psihologii, că tot le cunosc ei pe toate. De ce n-am fi fericiți și fără griji cu toții, în lumea asta despre care nu putem ști cu certitudine dacă e mai puțin imaginară ca altele? Și de ce ar conta că unii se străduiesc să ne inducă, subliminal, adevăruri și realități paralele? Paranoice? Paradisuri (mai mult sau mai puțin fiscale)? Cu sau fără redefiniri ale infractorilor? Și cine ne sunt daltoniștii? Suntem noi, oare? Sau poate că voi? Și dacă Adevărul e că până și culorile sunt iluzorii, iar Universul palpită doar în mintea noastră cea coclită de atâta gri? Dați-mi definiții colorate și o să vă donez calul! Nu-l am, dar dacă îmi va fi mai clară noțiunea, promit să vă dăruiesc instantaneu orice entitate posed și care se încadrează suficient de bine în categoria de cal. Cu sau fără poveri, după preferințe. Deși cu poveri ar fi mai simplu, că de-astea am destule.
Până la definiții coerente (le-aștept, nu mai șomați!), mă tot gândesc la Nimic, acum că ni s-a terminat anul. La nimicul care-a fost, la cel ce va să vie… Fără catalogări clare, căutând, cu toate astea, hăul care să fie cel mai aproape de reprezentarea mea primară asupra vidului. Partide? Promisiuni? Iluzia unei coerențe și cea a unei coeziuni? Religii? Sau oceane? Intoleranțe, frustrări și mii de vorbe goale? Câte dintre acestea pot deveni determinante, pe termen lung, în ciuda angoaselor și a zbaterilor noastre? Sau potențate de ele… Ce-i din nisip, tot în nisip se întoarce. Sau poate-n mare, devenind simplu zvon și apoi tăcere. Căci pulberea de stele nu se transformă-n astru, nici măcar prin decret. Însă până și noi, simple reziduuri fără importanță individuală, putem crea neașteptate valuri mișcătoare și hotărâtoare, putem umple un Vid. Dacă sperăm și dacă acționăm la timp, coerent. Unde-am mai văzut eu fire de nisip care să protesteze și care să conteze? De ce-mi zâmbesc ele zilnic în minte, agitându-mi deșertăciunea?
N-avem nimic sigur, în afară de timpul care ne bântuie, plimbându-ne clipele dinspre ziua de mâine până dincolo de amintire. Avem doar certitudinea incertitudinii. Suntem cu toții robii ei – supuși sau rebeli, egali întru nimicnicie. Și-am învățat să mânuim Nimicul, să-l folosim ca armă împotriva zădărniciei.
Așa că, dragii mei, niciuna dintre faptele care v-ar putea răni să nu v-atingă, nimic din cele ne-ntâmplate să nu devină, subliminal, un lest care să vă ancoreze într-un colț de genune. Nimic să nu vă poată stinge zâmbetul, singurul doldora de sens și esențial. Nimic să nu vă mineze vreodată speranța de a putea transforma până și nisipul în bucurie și în lumină.