Povestea

Caii, speriați, tropăiră pe pământul rece
Mai dihai decât în basm,
A luptă.
Ileana Cosânzeana plângea,
Lacrimile i se înnodau sub barbă,
Se trezise aruncată de vânturile dimineții
Afară din basm,
Pe o scenă mare,
Unde oamenii îi măsurau cozile negre,
Doinele, sufletul
Și îi stingeau lumina din ochi.
Dumnezeu iubea basmele,
Pământenii nu,
Dumnezeu era departe,
Pământenii nu.

„Trebuie să ai pământ bun ca să crești”,
Îi șoptiră triste frunzele unei lămâițe,
Smulsă din același basm
De vântul rece de dimineață.
Ileana Cosânzeana se lumină
Precum cerul de după furtună:
Avea cele mai puternice rădăcini,
Nu trebuia decât să le urmeze,
Așa că, dintr-un pas,
Ajunse înapoi în basmul ei frumos,
Fără să privească în urmă
Oamenii.
Mii de aplauze ropotiră văzduhul,
Ileana Cosânzeana nimerise povestea ei,
I se potrivea precum o mănușă,
Ce noroc!

Noroc și vouă,
Găsiți-vă povestea!
Dumnezeu iubește basmele!