Cenzura fără cap și coadă

N-am minte să accept capriciile cenzurii comuniste, o cenzură zeloasă, mofturoasă, profitoare și, din când în când, fatală. Pot accepta autocenzura, ca formă de adaptare, nu de apărare, dar nu și pe cea generată de o pedanterie bălmăjită. Am această atitudine probabil din cauza unei apucături genetice care mă face să nu pot suporta machiavelismele. Cred că cenzura culturală, care a dat buzna peste arta românească din perioada comunistă, și, mai cu seamă, perfidul totalitarism estetic instituit după anii ’60 au avut efecte mult mai dramatice decât pare la prima vedere.

Motorul cenzurii este unul vechi. Foarte vechi. Mă refer la cenzura politică. Însă dintre toate artele, teatrul mi se pare că a fost suportul propice pentru operațiunile cenzoriale. Motivul e evident. Teatrul este un fenomen viu, imediat, respiră laolaltă cu publicul și e imprevizibil din punct de vedere al pericolului improvizației necontrolate, un teren ideal pentru codări, aluzii și complicități subversive. Orice gest, privire, inflexiune, mimică sau tăcere pot deveni motivele unei tentații de conspirații.

Prin anii ’50 în România activa un serviciu de cenzură prin care ceea ce părea dificil de supravegheat putea fi împiedicat rapid. Serviciul agitație vizuală avea ca obiectiv controlul direct asupra vieții artistice. Aparent se flutura o motivație care ținea chipurile de morală, însă ea era una eminamente politică. Ce făcea acest serviciu concret în lumea teatrală? Elimina elementele periculoase, fie că ele erau reprezentate de un text anapoda, o regie suspectă, o scenografie dubioasă sau o interpretare actoricească inacceptabilă și care puteau răsturna… țara. Acest Serviciu nu se ocupa numai de teatru, ci și de muzee și cinematografie, dar sub lupă se afla, mai abitir, scena. Lucrurile astea nu se întâmplau numai în România, dar aici ele avea o conotație intenționată de îngrădire a libertății de expresie și, deci, a individului. Și Molière pățise asta cu Tartuffe și Beaumarchais cu Bărbierul și Gogol cu Revizorul și Pușkin cu Boris Godunov. Erau considerate opere prea excentrice. Ceea ce s-a petrecut însă în vremea comuniștilor a lăsat răni adânci în conștientul colectiv, atât de adânci încât, din păcate, și astăzi sângerează. Cenzura nu era doar o unealtă de apărare, ci devenise un instrument de control cu pârghii ferme și obligatorii.

Nu știu cum cineva cu scaun la cap, dar cu… partidul pe cap și-ar fi putut închipui că se poate șterge instinctul cultural al unei nații? Cum un acest cineva putea crede că inspirația poate fi controlată sau că un act teatral, care presupune viul, poate fi forțat încolo sau încoace, după cum era trasată… dâra de partid (linie ar fi prea elegant spus)? Îmi pun aceste întrebări pentru că cei care făceau parte din Serviciul respectiv și, mai apoi, din Consiliul de Stat pentru Cultură și Arte (înființat în 1962) și a cărui comisie pe probleme de teatru era condusă de Radu Beligan, erau oameni cu o activitate cerebrală și intelectuală nicidecum redusă. Și cu toate acestea temele obligatorii au fost impuse, scriitorii, dramaturgii, regizorii, în general, creatorii de teatru au început să se autocenzureze, încercând fie să se strecoare, fie chiar să iasă în întâmpinare, acceptând o realitate care nu era de fapt reală, ci plăsmuită de păpușarii sistemului. Curajul teatral a fost un pericol concret, curajul literar unul direct. Ambele au un efect egal pentru public.

Am avut șansa, în timpul Festivalului Național de Teatru din 2015, să-l întâlnesc pe unul dintre cei mai interesanți și creativi regizori ai scenei românești. Unul dintre acei intelectuali care au ales auto-exilul pentru că libertatea pe care o posedă n-a putut fi împachetată și băgată într-o cutie. Un regizor care face parte din pleiada celor 15 la sută dintre licențiații în Artele Spectacolului din acei ani și care îi cuprinde pe Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Radu Penciulescu și Alexandru Tocilescu. Numele lui este David Esrig, un om periculos pentru sistem pentru că avea curajul să gândească și să treacă dincolo de orizontul măreț.

Foto de pe icr.ro

Simt nevoia să fac un mic excurs, cu siguranță necesar, pentru că ascultându-l pe domnul David Esrig într-un interviu pe care îl acorda teatrologului Ana Teodorescu (interviu ocazionat de o serie de dezbateri dedicate Artei și Cenzurii în comunism, un excelent proiect al Centrului de Studii în Istorie Contemporană) mi-am amintit de un articol al domnului Andrei Pleșu despre Sensul Culturii. Îl pomenea în acel context pe Constantin Noica și enunța cele patru motive pe care le invocase acesta ca răspuns la întrebarea ce este cultura. Unu: “Cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente”. Doi: “Cultura este adevărata formă de maturitate a spiritului”. Trei: “Cultura este singurul loc în care libertatea e la ea acasă”. Patru: “Disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a spiritului”. Domnul David Esrig, prin răspunsurile sale, confirma din perspectivă practică și personală, exact aceste patru enunțuri.

Așadar un individ periculos care avea să trăiască pe propria-i piele scalparea teatrului și care n-a putut îngădui, în esență, falsificarea vieții culturale a unei țări întregi. Un regizor care până în ’71 montase spectacole cu un imens succes, premiate la festivaluri internaționale. Problemele deja începuseră. Trolius și Cresida (Shakespeare), Nepotul lui Rameau (Diderot), Umbra (Schwartz) și Așteptându-l pe Godot (Beckett) atrăseseră atenția cenzurii, cu atât mai mult cu cât fuseseră premiate la un asemenea nivel, cu toate că asta dădea bine pentru sistem. Era profesor la Institutul de Teatru și Director artistic al Teatrului Național din București. Anul 1973 însă a fost punctul terminus. Motivul? Furtuna. După doi ani de repetiții este interzis. De ce? Pentru că spectacolele sale dădeau prea multe teme de gândire, iar Shakespeare… era un autor agresiv și sceptic.

Foto de pe yorick.ro

Ar mai fi multe de adăugat. Însă singurul lucru pe care pot să-l fac este să pun punct. Un punct pașnic ca o speranță că astfel de lucruri nu se vor mai întoarce. Un punct realist și, poate utopic, din perspectiva roții istoriei. Un punct caustic la adresa păpușarilor trecutului. Un punct grav la adresa marionetiștilor prezentului. Un punct care fuge de virgulă. Un punct fără alte două puncte. Un punct care să concentreze motivul unei restaurări morale necesare într-un dosar teatral clasat și care se vrea a fi uitat.

Imagine cover de pe jurnalul.ro