Gare au coeur

Când am aflat, cu totul întâmplător, că s-a sinucis, ne pierduserăm din vedere de peste douăzeci de ani. În ultima clasă de liceu şi în primii ani de facultate, fuseserăm nedespărţiţi. Toma fusese cel mai bun prieten al meu. Imediat după absolvire, primise o repartiţie într-un oraş din nordul ţării. Pe vremea aceea, o repartiţie la oraş era un mare noroc. Toma urmase medicina. Era mai multă nevoie de doctori decât de profesori ca mine, care m-am pomenit repartizat la ţară. Abia după doi ani petrecuţi într-un sat din Bărăgan, albit de praf, vara, şi înecat în zăpezi, iarna, am reuşit să obţin, conform studiilor mele de fizică, un post la Institutul de Metrologie din Bucureşti, unde lucrez şi astăzi, în pragul pensiei. Distanţa, ca şi anumite nepotriviri între firile noastre, despre care va fi vorba mai încolo, a făcut să nu păstrăm legătura. În tot acest timp, mai ales la început, ne-am reîntâlnit din întâmplare, de două sau de trei ori, pe un peron de gară sau pe stradă şi am băut o cafea împreună în primul bar care ne-a ieşit în cale. N-am mai găsit ce să ne spunem. Fostul meu prieten rămăsese acelaşi de pe vremea liceului şi a facultăţii, simpatic, vorbăreţ şi lăudăros. Chiar un pic mitoman. N-am ştiut niciodată, nu ştiu nici acum, dacă poveştile lui de viaţă erau reale, fie şi în parte, sau erau inventate de la un cap la altul. Asta m-a derutat întotdeauna la el. Ţin, de exemplu, minte că, la sfârşitul primului an de facultate, m-a invitat la o plimbare cu barca pe lacul din Herăstrău. Cu o zi înainte, mi-a spus, avusese un examen greu la anatomie şi îl trecuse cu foarte bine. Nu se reintrodusese notarea până la zece, deşi la aceea până la cinci, împrumutată de la sovietici, se renunţase. Am vâslit într-o veselie toată după-amiaza. Ne însoţea prietena mea, care avea să-mi devină, nu peste mulţi ani, soţie. Nu era încă foarte cald. Parcul era plin de o lume care părea, ca şi noi, lipsită de griji. Toma ne-a tratat cu o bere, apoi ne-am despărţit cu părere de rău, fiindcă ne simţiserăm minunat. Luni bune după neuitata plimbare cu barca, am aflat că Toma căzuse, de fapt, la examen, mai mult, că repeta anul. Aşa era el: un actor în stare să joace teatru în faţa celui mai bun prieten, fără să se dea de gol.

M-am dus totuşi la înmormântare, în numele prieteniei noastre de odinioară. Nu ascund că era la mijloc şi curioziatatea de a afla ce se alesese de el. Am descoperit că trăia în Bucureşti, la doi paşi de mine, căsătorit, el, craiul şi becherul convins, cu o cântăreaţă de operă. Se pare că o iubea ca un nebun. Nu lipsea de la niciunul din spectacolele ei. M-am întrebat cum de nu-l întâlnisem niciodată, fiind eu un pasionat de operă, printre cei care au inaugurat sala de pe Splai. În cimitir era lume multă şi amestecată. Toma era genul de om, care, încă din adolescenţă, îşi făcea relaţiile cele mai variate. Remarcasem de mult ghiveciul de cunoştinţe pe care le cultiva, ca şi faptul că nu se ştiau între ele. Foarte rar m-a prezentat sau am ieşit împreună cu mai vechii sau mai noii lui prieteni. Lucrul nu mă deranja. Nu eram prea sociabil şi preferam să fiu singur cu el şi să-mi închipui că petrecea cu mine momentele cele mai plăcute. De altfel, cel care mă căuta de obicei era el. Nu numai la început, dar şi după aceea. Îmi ţinea minte aniversarea şi onomastica. Studenţi fiind, apărea seara, pe nepusă masă, la căminul unde stăteam, înarmat cu o sticlă de vin, ca să mă sărbătorească, sau mă smulgea, pur şi simplu, din ursuzenia mea şi mă ducea la Mon Jardin. Avea o slăbiciune pentru restaurantul cu acest nume de pe Dorobanţi, care astăzi nu mai există, probabil fiindcă era frecventat de artişti. Latura snobă a caracterului lui nu-mi era străină, dar trebuie să recunosc că nu-mi displăcea să mă aflu în apropierea atâtor celebrităţi, măcar la ocazii. Spre ruşinea mea, nu i-am întors niciodată invitaţiile. Uitam regulat când e ziua lui de naştere. Iar când anume se sărbătoreşte Sfântul Toma nu ştiu nici acum.

Lumea pestriţă de la cimitir, din care nu lipseau cântăreţi de operă, actori, scriitori, pictori, unii adevărate somităţi, mi-a trezit o dureroasă nostalgie după tinereţea noastră comună. Nu mi-am bătut capul să descopăr cum de-i cunoscuse Toma pe toţi şi, încă, destul de bine ca să se simtă obligaţi să vină la înmormântare. Mă ţineam, conform firii mele, deoparte. În afară de fratele lui Toma, nu cunoşteam personal pe nimeni. N-am fost prea atent la slujbă, dar frumuseţea cuvintelor a făcut să mă las târât de valul tristeţii, cu atât mai mult cu cât starea mea de spirit contrasta izbitor cu o tumultuoasă zi de primăvară. Mă gândeam că lui Toma nu-i părea rău după viaţă, dacă, aşa cum se spune, natura nu era îndoliată, ci din contra. Imediat după ce s-a încheiat ceremonia şi când lumea se pregătea să plece, fratele fostului meu prieten m-a rugat să-i dau numărul meu de telefon, fiindcă avea ceva de la Toma pentru mine. În timp ce-i dictam numărul, s-a apropiat de noi o doamnă în vârstă, căreia i-am fost prezentat. Era o cunoscută poetă, pe care o învăţasem la şcoală. Deşi, cum am mai spus, tipul de relaţii pe care Toma şi le făcea explica, într-o oarecare măsură, prezenţa poetei la înmormântare, n-am rezistat s-o întreb cât de bine îl cunoscuse. Părând a nu fi sesizat nepoliteţea întrebării, mi-a răspuns pe cel mai natural ton din lume că, da, îl cunoscuse, nu la fel de bine ca mine, desigur, dar că tocmai de aceea era intrigată de sinuciderea lui. Fratele lui Toma îi vorbise despre prietenia dintre noi. Şi de la cine, dacă nu de la mine putea afla mai multe. „Am fost în casa lui, domnul meu, înainte de a se fi însurat, mi-a mărturisit poeta, unde mă invitase după o lectură de poezie la teatru. M-a cucerit graţie emoţiei care l-a făcut să scape din mână buchetul de flori pe care mi-l adusese. Nu erau mulţi tinerii de vârsta lui care să se intereseze de poezie. N-am putut să-l refuz. Şi nu mi-a părut rău. Camera în care locuia era modestă, dar tapetată cu bucăţi de hârtie pe care copiase versuri, închipuie-ţi, domnul meu, din Ion Barbu şi din mine.” Îl recunoşteam din nou pe Toma: la fel arăta camera lui de elev, cu deosebirea că versurile erau de amor şi scrise pe fotografii, smulse din reviste de modă interbelice, înfăţişând femei sumar îmbrăcate, cu cizme şi sutiene negre. (Nu aveam de unde să ştiu atunci că nudul fotografic tocmai fusese inaugurat de Marilyn Monroe pe coperta revistei „Playboy”). Nu mi-a venit să-i spun poetei că Toma citise prea puţine cărţi în viaţa lui, iar din Barbu nu reţinuse, probabil, decât strofa pe care o copiase, şi asta, fiindcă auzise că poeta îi fusese iubită în tinereţe. Nici că era metoda brevetată de el ca să rupă inima doamnelor şi domnişoarelor de toate vârstele. Metodă soldată cu mare succes. Poeta ştia şi ea câte ceva. Mi-a repetat nedumerirea ei cu privire la sinucidere. Bărbaţii răsfăţaţi de femei nu se sinucid, nu e aşa? „Nu găseşti că nu era genul să-şi ia zilele?”, m-a întrebat. Nu era genul, de asta eram şi eu sigur. Şi totuşi şi le luase! Dar oare se sinucisese cu adevărat? „Nu încape îndoială, mi-a răspuns poeta cu o voce cât se poate de fermă. Din cauza ăleia, domnul meu, care nici măcar nu-l iubea”. Abia în clipa aceea mi-am dat seama că n-o văzusem pe soţia lui Toma. N-o văzusem în cimitir. Pe scena Operei o văzusem şi nu o dată. Era acolo, ascunsă din cap până în picioare sub un voal negru. Nu fusese o frumuseţe, înaltă, solidă, ţâţoasă, dar cu un cap drăgălaş de păpuşă. N-aveam nici cea mai mică idee de cum reuşise, dacă poeta spunea adevărul, să-l împingă pe un bărbat ca Toma la sinuciere. Ne-am despărţit în termeni cât se poate de politicoşi, dar reci. Am dezamăgit-o, se vede, pe poetă, lăsând-o sur sa soif, cu o expresie pe care Toma o folosea de câte ori voia să mă pună în gardă cu privire la un risc exclusiv masculin. N-am reîntâlnit-o niciodată. Se va fi lămurit că nu poate scoate mare lucru de la mine. O urmare, discuţia noastră a avut totuşi. Peste câţiva ani, soţia mea, care citeşte tot ce apare, mi-a semnalat un volum de memorii al poetei. Cum nu eram dispus să-l citesc, mi-a atras ea atenţia asupra unui pasaj în care era vorba despre o înmormântare: un critic literar cocoşat şi complexat îşi conducea pe ultimul drum un prieten din copilărie care se sinucisese. „Te pomeneşti că tu eşti ăla”, mi-a spus soţia mea cu tandreţe. „Care dintre ei, am vrut să ştiu, cel care conduce sau cel care e condus pe ultimul drum?” Nu înţelegeam de ce îmi schimbase poeta meseria şi mă mai şi dotase cu o cocoaşă. Cât despre complexele mele faţă de succesul la femei al lui Toma, ele erau reale. În zilele următoare, nu mi-au dat pace gânduri legate de Toma şi de prietenia dintre noi, ca să nu mai vorbesc de sinuciderea lui, pe care nu mi-o explicam. Mereu alte şi alte întâmplări, gesturi, discuţii îmi reveneau în minte. Mă întrebam dacă îl cunoscusem cu adevărat, dacă nu-i judecasem prea sever şi, poate, nedrept, frivolitatea cu care se purta cu partenerele lui, căci iubite nu mi se părea că puteau fi considerate. Şi să fi fost numai minciuni istoriile cu care se lăuda de câte ori prindea ocazia? La unele fusesem martor şi erau cât se poate de reale. Am încercat să apuc firul de la început. Eu n-am imaginaţia lui Toma, dar am metoda omului de ştiinţă. Mi-am pus aşadar amintirile în ordine.

Mi-a fost destul de greu să reconstitui momentul celei dintâi întâlniri cu Toma. Dacă nu cumva o fi fost aceea când m-am trezit cu el în banca în care stătusem până atunci singur, în ultima clasă de liceu. Eram nou venit în oraş şi în şcoală. Îmi muriseră amândoi părinţii într-un accident şi trebuise să mă mut la bunica dinspre mamă, singura rudă care îmi rămăsese. Nu-l remarcasem pe Toma înainte de descinderea lui în banca mea sau, cine ştie, am uitat ce s-a întâmplat în cele câteva săptămâni care trecuseră foarte greu de când totul se dăduse peste cap în viaţa mea. Toma voia să mă ajute să mă adaptez. Erau cuvintele lui. Cum şi-o fi dat seama de nesociabilitatea mea, pe care împrejurările din urmă o făcuseră aproape patologică? Felul, nu lipsit de tact, în care mi-a vorbit m-a cucerit pe loc. A fost prima oară când constatam cât de uşor poţi cădea victimă farmecului lui. Nu ştiam încă, dar aveam s-o descopăr în curând, că poseda o intuiţie infailibilă când era vorba de relaţiile cu ceilalţi. I-am mărturisit că mă simt într-adevăr străin şi dezorientat. La felul meu reticent de a fi, o astfel de mărturisire era excepţională. Dacă şi-a dat seama, Toma n-a arătat-o. M-am simţit în apele mele. Aşa a început prietenia naostră. Ne vedeam în fiecare zi. Imediat după şcoală, venea de obicei la mine şi ne făceam lecţiile împreună, sub supravegherea bunicii, încântată că mi-am găsit un tovarăş, copleşită cum era din cauza răspunderii neaşteptate care îi căzuse pe cap la moartea părinţilor mei. La el, Toma nu m-a invitat decât mai târziu. Când o va face, îl voi fi cunoscut destul de bine ca să-mi dau seama că mă protejase. Ştia el de ce trebuia să fiu pregătit, înainte de a mă introduce în acea parte a existenţei lui care nu se potrivea nici cu vârsta noastră, nici cu firea mea. Aveam amândoi 16 ani, dar el era cu mult mai matur şi cu o experienţă de viaţă pe care eram departe de a mi-o închipui. Nu-mi amintesc exact cât ne-am mărginit să jucăm fotbal cu nasturi, la care îl băteam, şi şah, la care mă bătea el. Până când, într-o seară, mi-a propus să ieşim pe Corso. Era vorba de strada principală a oraşului, care în realitate se chema Lenin, dar localnicii îi spuneau Corso, deşi nu se numise niciodată aşa. Auzisem că era locul de plimabre al elevilor de la cele două licee, unul de băieţi, altul de fete. Mi-am dat repede seama că Toma era un obişnuit al locului înainte de a deveni protectorul meu. Nici nu s-a arătat bine pe Corso şi a fost înconjurat de un roi de albinuţe atrase ca de miere, reproşându-i care mai de care absenţa. Pe mine mă priveau pe furiş, nevenindu-le probabil să creadă că eu fusesem cauza dispariţiei lui Toma. Se vor fi aşteptat să fi fost o fată. Prezenţa mea le-a liniştit. Plimbarea a devenit obişnuinţă. Vorbeam, râdeam, glumeam, atingându-ne ca din greşeală, cel puţin în ceea ce mă priveşte, fiindcă de Toma nu eram sigur că n-o face intenţionat, mai ales când o lua pe câte una pe după mijloc sau pe după umeri. Faptul că se oprea doar la atât îmi calma scrupulele morale. Nu mi se părea că fetele i-ar fi împărtăşit neapărat dorinţa de contact fizic. Trebuie să precizez că fac parte dintr-o generaţie în care decenţa era de rigoare. Atât fetele, cât şi băieţii îşi începeau viaţa sexuală mult mai târziu decât astăzi. Cu excepţii, fireşte, dacă mă gândesc la Toma, de experienţa căruia în materie nu ştiam încă nimic. Dar să nu anticipez, fiindcă nici el n-a făcut-o. Era el însuşi un tânăr bine crescut şi amical cu toate fetele, fără să-şi arate preferinţa faţă de vreuna. De altfel, când le-am comparat cu un roi de albine, mi-a spus: „Sunt printre ele destule viespi, care înţeapă al dracului. Te sfătuiesc să nu te încurci cu niciuna. Teme-te de complicaţii!” Mi-a stat pe limbă să-l întreb despre ce fel de complicaţii e vorba. M-a ghicit, dar a rămas evaziv: „Ei, cu părinţii…”

A mai trecut ceva timp până când mi-a dat să înţeleg că se socotea bărbat în toată puterea cuvântului. Nu mi-a spus-o direct. Probabil ca să nu mă şocheze. Remarcase, cu siguranţă, cât de naiv eram. „Vrei să zici că te-ai culcat deja cu o fată?”, l-am luat eu tare, convins de fapt de contrariul. Mi-a răspuns pe ocolite: „Crezi că am înnebunit să mă leg de puştoaicele cu care ne plimbăm pe Corso?” „Atunci e vorba de o femeie!”, am exclamat eu provocator. Toma a dat aprobator din cap. „Te lauzi!”, i-am replicat, deşi n-avea deloc aerul că se laudă. „Vino la mine să-ţi arăt ceva”, mi-a spus. Atunci m-am dus prima oară acasă la el. Avea o cameră numai a lui. Eu stăteam cu bunica. „Ai adus femei aici? În afară de astea de pe pereţi”, i-am spus cu un dispreţ de care mă simţeam foarte mândru. Supralicitam, evident, căci mă împăcasem cu ideea că nu putea fi vorba decât de una singură şi tot ce voiam era să-i smulg confirmarea. Lovitura care a urmat m-a dărâmat. Toma a extras de sub cămăşile din şifonier un carneţel, pe care îl văd şi acum, cu coperte roşii, cartonate, nu mai mare decât o agendă telefonică de buzunar, l-a deschis la o pagină şi mi l-a întins fără un cuvânt. Ochii mi-au căzut pe o listă de date şi de nume. Mai exact, prenume de femei, însoţite de iniţiala numelui de familie. Numărul mi l-a dezvăluit Toma: 47. Mi s-a părut de necrezut, dar felul precis şi meticulos al însemnărilor îl făcea neîndoielnic. Mai târziu, voi avea ocazii să mă îndoiesc din nou, descoperind mitomania prietenului meu, capabil să inventeze totul, în cele mai mici detalii. În plus, de câte ori bănuia că nu-l cred, îmi furniza dovezi atât de limpezi, încât mă convingea din nou. Dar atunci, în faţa carnetului cu scoarţe roşii, chiar că n-am ştiut ce să cred.

Între timp, mă împrietenisem cu o fată, cu doi sau trei ani mai mare decât noi, cu care tot Toma îmi făcuse cunoştinţă. Nu era din grupul de pe Corso. Mă ataşasem de ea destul de repede. Spre deosebire de anturajul feminin, totdeauna numeros, al lui Toma, eu mă fixam la o singură fată, cu care mă plimbam, abandonându-l tot mai des pe prietenul meu şi roiul lui de albinuţe şi de viespi. Dar de fata la care m-am referit mă îndrăgostisem de-a binelea. Mi se părea la fel de timidă ca şi mine. Eram mai tot timpul împreună. Ne plimbam, discutam, mergeam la cinema. Nu ne-am ţinut niciodată nici măcar de mână. De sărutat, nici vorbă. Eram paralizat la ideea celui mai neînsemnat gest de apropiere fizică. Nici ea n-a schiţat un astfel de gest. Relaţia noastră a rămas castă până la sfârşit. Într-o zi, ne-am dus la un film despre care vorbea tot oraşul, în care era o scenă cu o fată care îşi arată, preţ de câteva secunde, sânii goi. A trebuit să suport ironiile bunicii, căreia îi mărturisisem că m-am îndrăgostit. „Ce-ai să faci, ai s-o ţii de mână pe prietena ta uitându-te la sânii celeilalte?”, m-a luat peste picior bunica. „Cum, adică, s-o ţin de mână?”, am sărit eu ca ars. Eram absolut sincer. Nici bunica, nici filmul n-au putut veni de hac iubirii mele, dar era cât pe ce s-o facă Toma. Îl însoţea o femeie pe care n-o cunoşteam. Avea cu vreo zece ani mai mult decât noi, era roşcată, pistruiată şi cu o voce groasă de fumătoare înrăită care pe prietena mea a iritat-o la culme din prima clipă, iar pe mine mă excita. Pe la jumătatea filmului, mi-a cerut brusc să plecăm. Era jenată, evident, de spectacolul paralel cu filmul pe care Toma ni-l oferea la un scaun distanţă (el făcuse rost de bilete, destul de greu de procurat), mult mai atras de sânii femeii de lângă el decât de ai fetei de pe ecran. Dacă vulgaritatea lui Toma mă scandalizase în egală măsură şi pe mine, nu e mai puţin adevărat că reacţia prietenei mele mi s-a părut exagerată şi intuiam în mod obscur, eu, lipsitul de intuiţie, că e un fel de gelozie pe care nu şi-o putea controla. De unde şi până unde gelozie, nu-mi explicam Aş fi putut s-o întreb, dar n-am avut curajul. Fapt e că nu m-a lăsat s-o conduc acasă ca de obicei, plantându-mă fără nicio vorbă în plină stradă şi dispărând.

Ne-am revăzut a doua zi, ca şi când, în ce o privea, nu se întâmplase nimic. În ce mă privea, am avut o reacţie ciudată, pe care n-am stat s-o analizez, deşi era surprinzătoare şi pentru mine. Nu mă gândeam prima oară să profit de relaţiile lui Toma cu femeile. Dar după scena de la cinema, ispita devenise insuportabilă. Nu mă supărase atât felul cum îmi întorsese spatele prietena mea, deşi nu avusesem nicio vină, cât bănuiala că în spatele supărării ei se afla un lucru al cărui înţeles îmi scăpa. Eram aproape sigur că îmi ascunde ceva. Hotărâsem în sinea mea că iubirea e una şi sexul alta. Iubirea platonică pe care i-o purtam prietenei mele nu trebuia amestecată (întinată?) cu nevoia unui tânăr normal de a face sex. Nu mai încercam sentimentul de ruşine că îmi trădez iubita dacă mă culc cu o femeie pe care n-o iubesc. Era ceva atât de nou pentru mine, încât cel dintâi uluit am fost eu. Uluit, dar nu descurajat în planul pe care mi-l făcusem. Contam pe Toma, fiindcă n-aveam habar de cum poţi determina o femeie cu oarecare experienţă să se culce cu tine. Nu-mi păsa că se culcase cu el înainte. Separam atât de net iubirea de sex, încât până şi gelozia mea era platonică. Nu descoperisem pe atunci că gelozia e legată mai ales de sex. Şi nu-l mai judecam pe Toma că e permanent disponibil şi că nu pune niciun preţ pe legăturile sentimentale. Chiar dacă îl invidiam pentru succesul la femei, îl respectam că refuza să se încurce, vorba lui, cu puştoaicele de pe Corso. Între timp, aflasem şi în ce constau complicaţiile. Avortul era încă legal şi relativ ieftin, dar era totuşi o operaţie ca oricare alta, nu scutită de riscuri. Mă aflam în plină criză de conştiinţă adolescentină, când o împrejurare neaşteptată a pus capăt primei mele amitié amoureuse.

În vacanţa de la sfârşitul liceului, n-am mai văzut-o pe prietena mea. A dispărut din oraş, fără un cuvânt, fie şi de adio. Mi-am închipuit că plecase acasă, la părinţi, într-o mică localitate montană. N-a existat nici un moment în care să-mi fi dat sentimentul că ne despărţim. Aşa că n-am avut ocazia s-o întreb când urmează să ne revedem. Telefon n-aveam. Pe al părinţilor ei, dacă or fi avut, nu-l ştiam. Noroc că, în plimbările noastre, îmi vorbise deseori despre satul în care se născuse. Se apropia toamna şi plecarea la facultate. Nici Toma nu era de găsit. Bântuiam prin oraşul pustiu în speranţa că voi da de unul sau de altul. N-am dat nici de unul, nici de altul. Când răbdarea mi-a ajuns la capăt, m-am hotărât să mă duc s-o caut. Nu mai ştiu cum am făcut rost de bani de tren. Nici cum i-am explicat bunicii de ce lipsesc două zile de acasă. Satul în care se născuse era cocoţat pe povârnişul unui munte, deasupra unui baraj şi a blocurilor muncitoreşti construite odată cu acesta. Trenul m-a lăsat la câţiva kilometri de baraj, de unde am mers mai departe cu ia-mă nene, cum se chema autostopul în vremea adolescenţei mele. Am urcat de-a lungul unei văi împădurite, printre stânci care păreau gata să se prăbuşească peste şoseaua şerpuită. Peisajul era destul de sălbatic şi ar fi meritat, cu siguranţă, mai multă atenţie decât eram eu dispus să-i acord. Nu mi-a fost greu să recunosc casa unde locuiau părinţii prietenei mele. Descrierea ei repetată mi-o făcuse familiară. Am bătut la uşă şi o voce pe care o cunoşteam foarte bine mi-a strigat de undeva din spate să intru. În cea dintâi cameră, oarecum întunecată, nu era nimeni. O uşă deschisă dădea într-o altă cameră, scăldată în lumina soarelui. Prietena mea se afla acolo, culcată în pat. Şi-a tras repede plapoma până sub bărbie, când m-a văzut. Mi s-a părut îngrozitor de palidă. Şi-a ascuns destul de bine surpriza. În această matură stăpânire de sine stătea una din diferenţele dintre noi. Împlinise 19 ani. Nu mai era un copil. Mi-a reproşat că n-am anunţat-o. În loc să-i răspund că n-aveam cum, i-am reproşat la rândul meu că nu mă prevenise că pleacă. Am devenit agresiv: „Lasă că, dacă te anunţam, sunt sigur că mi-ai fi spus să nu vin”. „Am fost bolnavă, a ţinut să precizeze. Şi, cum vezi, mai sunt încă”. Mi-a făcut semn să mă aşez pe pat, lângă ea. Apropierea asta neaşteptată m-a ameţit. M-a prins de mână, ca şi cum s-ar fi temut să nu mă ridic pe neaşteptate, şi mi-a spus cu o voce mică de tot, aproape în şoaptă, ceva care pe mine m-a asurzit literalmente. N-am înţeles din prima clipă ce-mi spusese. Cuvintele trecuseră pe lângă mine şi se pierduseră undeva în lumina strălucitoare din cameră. Continua să nu-mi dea drumul mâinii. I-o simţeam pe a ei fierbinte. A mea era rece ca gheaţa. Mi-am dat seama cu greu că-mi spusese că trebuie să ne despărţim. „De ce?”, am îngăimat, pe punctul să leşin. N-am primit niciun răspuns. Oricât am stăruit, n-am scos nimic de la ea. Mi-am smuls mâna şi am început să mă învârtesc prin cameră ca un apucat. Peste câteva minute, i-am auzit din nou vocea, un pic sugrumată, dar fără umbră de ezitare: „Îmi pare teribil de rău, dar nu se mai poate face nimic”. A apăsat pe cele două adverbe. Singurul lucru care mi-a trecut prin cap a fost că, dacă aş fi căutat-o mai demult, s-ar mai fi putut face ceva, dar acum era prea târziu. Se întâmplase ceva între timp? Sau avusese nevoie de toate acele săptămâni ca să se hotărască? Intuiţia îmi spunea că e vorba de ceva foarte grav, ireparabil, dar ce putea fi acel lucru misterios şi neliniştitor pe care nu mi-l putea mărturisi? Nu mai trăisem niciodată un sentiment asemănător. Acum ştiu că era unul de panică. Atunci nimic nu-mi era limpede. Tot ea s-a dovedit mai tare: „Pleacă, te rog, mi-a spus, nu vreau să te găsească mama aici”. „Ne mai vedem?”, am întrebat-o prosteşte. „Poate, peste mult, mult timp”, mi-a răspuns. A fost ultima oară când am văzut-o.

Nu cu mult înainte de sinuciderea lui Toma, am aflat, tot printr-o întâmplare, că a murit. Una dintre fostele ei colege, care ne-a însoţit o dată sau de două ori în plimbările noastre, mi-a adus vestea. Avea un plic pe care i-l lăsase prietena mea pentru mine. În plic, nu era decât o fotografie a ei din epoca iubirii noastre. Pe spatele fotografiei era scris de mâna ei: „I loved you”. Nu ştiam nicio boabă de engleză, dar am ghicit pe loc ce voia să-mi spună. Dar de ce trebuia să aflu doar după moartea ei? Cât priveşte motivul pentru care mă părăsise, el devenea şi mai obscur. Dacă mă iubea, de ce mă părăsise? De iubirea mea n-avea de ce să se îndoiască. Ani de zile mă obsedase felul brusc în care renunţase la tot ce ne lega. Fotografia retrezea în mine toate întrebările dureroase care mă chinuiseră, uitate între timp, lăsate să mucezească pe fundul unui sertar al sufletului. Dar care îşi scoseseră colţii chiar de pe atunci, după nefericita călătorie în satul ei, în trenul de întoarcere, şi după aceea, când nu conteneam să caut o explicaţie comportării ei ciudate. Niciodată nu fusese mai tandră cu mine decât când mă ţinuse de mână ca să-mi spună că trebuie să ne despărţim. Acum ştiam că mă iubea, dar asta făcea şi mai de neînţeles hotărârea pe care o luase. Imediat după despărţire, îmi trecuseră prin cap tot felul de grozăvii, între care şi aceea că, în viaţa prietenei mele, intervenise un bărbat, unul adevărat, cu care păcătuise. Ce putea să fie boala ei decât un avort mizerabil? Şi cum să aflu dacă supoziţiile mele aveau vreun temei? Iar acum, după moartea amândurora, a ei şi a lui Toma, cei dintâi prieteni pe care i-am avut, şi, dacă mă gândesc bine, şi cei din urmă, căci viaţa mea o apucase pe un făgaş în care nu mai era loc pentru prietenii, nu mai există nimeni care să-mi spună adevărul. (va urma)

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

(sursa foto: youtube.com)