Tinerețea cea fără de bătrânețe

E lesne de presupus că, dacă s-ar putea face un referendum mondial de alegere între tinerețe și bătrânețe, cei mai mulți ar opta pentru cea dintâi. A da viața îndărăt e țelul principal al omenirii, iar progresul nu este altceva decât punerea lui în pagină. Acest deziderat însă nu are noimă, căci lumea cu cât vrea să știe mai mult, cu cât se pierde în proiecte de Turnuri Babel și vrea să cucerească universul jucându-se cu particulele lui Dumnezeu, cu atât își pierde tinerețea. Căci tinerețea lumii constă în dreapta socoteală și în discernământ. Acestea nu sunt doar noțiuni, nu sunt doar cârlige pentru teorii juvenile, nu sunt inepții de luat în râs, ci pe ele ar trebui să se fundamenteze lumea, lumea ca rădăcină a cerului.

Literatura e plină ochi de cuvinte care încearcă să cuprindă în conținutul lor tainele tinereții, așa cum e doldora de rânduri despre bătrânețe. Lumea își balansează traiul între efuziuni lirice și filosofice și sentințe secvențiale despre una sau cealaltă, într-o căutare continuă a elixirelor de viață lungă. Neprețios spus, am putea socoti că lumea tinde să fie savantă, uitându-și lecțiile primare. Și, prin acestă uitare, i se pare că e mai tânără și, deci, mai virilă, mai fertilă. Ceea ce nu-i decât o amăgire, desigur, căci nu face altceva decât să se îndepărteze de esență. Și această esență nu e altceva decât… lutul.

Astăzi ni se pare că dacă ne ascundem sufletul între betoane, fugind de pământ, suntem mai… tineri și asta pentru c-am ajuns să confundăm modernitatea cu tinerețea. Astăzi ne trambalăm conștiințele în lifturi silențioase și de mare viteză, trezindu-ne undeva unde nu voiam să ajungem. Astăzi ne animă știrile al căror verb îl confundăm cu știința. Astăzi uităm de unde am plecat, crezând că știm unde vrem să ajungem. Astăzi ne suim în scaunul electric al progresului, făcându-ne selfie-uri și condamnându-ne singuri la… uitare. De ce? Pentru că, în chip laș, nu ne mai pasă dacă ne trădăm pe noi înșine.

Vă mărturisesc că rândurile de mai sus mi-au venit în minte în timp ce vizionam un spectacol pentru copii. Un spectacol despre tinerețe, bătrânețe, dragoste și uitare, pus în scenă la Teatrul „Ion Creangă” din București, de admirabilul regizor Victor Ioan Frunză. O poveste plăsmuită din două basme. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, poate cel mai iubit basm al lui Ispirescu, și Făt Frumos din lacrimă, mereu tulburătorul basm cult al lui Eminescu.

Cred că a face astăzi teatru pentru copii, nu doar un teatru cu efect imagistic, ci unul care să facă uz de prima facultate a acestuia și anume, educația, e foarte dificil. Micul public e astăzi capricios, noxat de tumultul informațional și de ambițiile părinților. Cu atât mai mult cred că a încerca să ridici în scenă, pe limba lui, compromisă de incoerența manualelor și bâlbâiala ministeriatelor educației, e o temeritate apreciabilă. Ei bine, Victor Ioan Frunză a izbutit, cu o cutezanță vădită, să formuleze o încântătoare pledoarie modernă pentru ceea ce înseamnă adevărata tinerețe, un discurs artistic sensibil despre dragoste, lipsit de elemente infantile și inutile.

Cred că spectacolul care poartă, simplu, numele basmului lui Ispirescu este o construcție smerită, și prin aceasta devine accesibil și celor mici și celor mari, deopotrivă, căci ar putea fi ușor scos din contextul scenic al teatrului pentru copii și mutat ca atare pe oricare scenă a unui teatru național. Un spectacol bun e unul folositor, o producție teatrală fără pretenții și inepții scenice născocite doar pentru că dau bine. Un spectacol bun este ca omul bun și ca vasul de lut despre care se vorbește undeva, în pagini de Pateric românesc, în care se scrie că… cel mai bine este ca să fie omul oală de lut, care este bună pentru toate și se folosește de toți în fiecare zi, și pentru mâncare și pentru apă și pentru orice lucru. Pe când vasul de aur se pune pe polițe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoți si se folosește numai la zile mari sau o dată pe an. Oala de lut este vasul trebuințelor zilnice, căci toți o caută și se folosesc de ea. Spectacolul lui Victor Ioan Frunză (cu excelentele decoruri și costume ale Adrianei Grand și cu delicata muzică a lui Tibor Cari, interpretată live de o mică orchestră) mobilizează și odihnește, totodată. Și asta îl transformă într-o bucurie teatrală, care nu trebuie ocolită.

Vă îndemn ca, la începutul anului ce vine, să faceți două exerciții pentru… tinerețe. Primul, să mergeți să vedeți spectacolul lui Victor Ioan Frunză și al doilea, să luați lut, să modelați ceva… orice vă va veni în minte după ce veți viziona acest spectacol și să agățați de-acum încolo acest ceva în bradul de Crăciun. Spectacolul vă va fi un bun prilej de cugetare la tinerețea cea fără de bătrânețe, iar lutul un leac la neuitare.

La mulți ani!