Flaviu George Predescu 
Întotdeauna m-a ajutat sufletește să scriu. Nu mi s-a părut niciodată ușor, dar nici extrem de greu. Mai greu mi se pare să scrii roman, pentru că asta solicită o temă mare care să cuprindă o sumedenie de teme mici, care să aibă legătură cu subiectul general dar, mai ales, a scrie roman solicită o disciplină a scrisului, mai simplu spus un program regulat.
Se spune că cenzura a determinat întotdeauna scrierea celor mai bune romane. Despre acest efect chiar s-a scris și nu mi se șterge din minte acel articol citit în România literară în care reprezentantul scriitorilor britanici le-a spus omologilor săi români, undeva în perioada comunistă, despre norocul profesional pe care îl au pentru că trăiesc vremuri de dictatură. Aș trage o primă concluzie, aceea că, neîmplinirea în dragoste sau viețuirea sub auspiciile nedemocratice, pot fi motoare ale creației – niște obstacole necesare pentru performanța ideii și a expresiei.
În fond, cred că asta este natura noastră ca oameni, în general, și ea reflectă o realitate psihologică, privarea de ceva sau mult prea puternica apropiere, ne determină să căutăm o libertate a spiritului, pe care să o exprimăm și să o creăm pentru a ne vindeca, așa cum bine surprinde și H. Heine într-o poezie, despre care am citit chiar într-un eseu a lui Freud: „creând m-am putut vindeca”. Se aplică în mai multe sfere ale vieții, nu doar în domeniul artistic și aș spune chiar și în cea mai desăvârșită dintre ele- procreația.
Deși este ziua odihnei, pentru mine Duminica a reprezentat mereu ziua în care m-am spus celui mai mare efort sufletesc și pe care, dacă ar fi să o simbolizez, ar trebui să desenez o clepsidră prin care, de sus în jos, curg turle de biserică, prieteni, odihnă. filme, cărți și plimbări prin parc plus multe alte lucruri pe care aș vrea să le fac în câteva ore.
De multe ori, în partea de jos, totul se transformă într-o baltă de nehotărâre, bună și ea, dacă se convine că era necesară din când în când și nu riscă să devină obicei. Cam de aici cred că ni se trag multe, anume din faptul că lăsăm să devină un fel de obișnuință abandonurile diverselor activități începute care se concurează și aglomerăm aceste mici straturi de grădină, care trebuie lucrate pe rând. Ne lipsește exercițiul trăitului cu mintea în prezent, ne-a spus recent o profesoară la un curs.
Ferice de copiii și de părinții care au pus accent pe o înțelegere a faptului că nu le putem face pe toate, așa cum nu le putem avea pe toate și că mai puține priorități și „mai duse” până la sfârșit pot însemna o rețetă a unei dezirabile stări de bine, căreia noi îi spunem simplu: fericire. Tocmai de aceea cred că nu există o categorie mai bună de oameni care să fie dată exemplu decât a acelora care au pasiuni de care sunt aproape obsedați și se salvează de tentațiile alternativelor sau categoria oamenilor care muncesc ceea ce le place și care și-au găsit vocația.
Putem combate deci starea de nefericire, care are la bază o evitare a conștientizării și implicit a organizării, axându-ne pe ceva. De pildă, o plimbare pe jos de la punctul X până la punctul Y poate fi o rodnică terapie de calmare a zbuciumului interior, generat fie de presiunea task-urilor reale, fie de cea a unor amintiri mai dureroase, care nu lasă mintea în pace și probabil, dintr-un instinct de supraviețuire, cer o revanșă sau un răspuns din partea persoanei. Mai simplu, sub o formă sau alta suntem făcuți să reacționăm.
Știu că scriu niște lucruri care s-au mai spus. Scriu tocmai pentru ca, împreună cu tine care citești, să găsim un remediu la multitudinea de gânduri și dorințe care ne năvălesc și poate chiar ne obosesc și ne plictisesc sau ne deprimă. Te întreb pe tine, acum, oare nu este dezordinea dorințelor noastre sursa nefericirii noastre? Mai întâi din pricina faptului că nu le definim cât de cât clar, pentru a avea un punct de pornire, o tulpină, pe care apoi să crească muguri și iar apoi pentru că acceptăm să ni se înghesuie în minte, ca într-un efect de pâlnie, prea multe gânduri faine, care se strică, ignorate fiind, bașca se mai bagă pe acolo și niște îngrijorări iraționale.
Sunt convins că nu toată lumea se confruntă cu problema prea multor opțiuni, dar sunt la fel de sigur că sunt mulți oameni care descalifică din start posibilități pe care le au, tocmai pentru că judecă prea aspru drumul spre înfăptuirea lor și mai ales se judecă prea aspru pe ei și își subestimează energia și capacitățile, ignorându-și și harul de planificatori.
De pildă, noi, românii, dacă am fi chestionați într-un sondaj de opinie sau dacă s-ar lua toate statisticile tuturor elevilor și sportivilor de-a lungul timpului și s-ar compara cu al celor pe care îi luăm drept model de reușită, la ce suntem mai buni, măsurați fiind, la rezistență sau la viteză? Dacă la fotbal cedăm fizic, în politică migrăm din lipsă de răbdare sau ne exprimăm mult prea repede, în loc să așteptăm, iar în construcții, fapt dovedit, am preferat să dărâmăm decât să restaurăm, asta o spune istoria. Câți și mai câți factori stau în spatele unor acțiuni pe care nu le putem totuși generaliza, căci ele diferă de la caz la caz și de la perioadă la perioadă, dar care au devenit parte a cuprinzătoarelor prejudecăți pe care le avem despre noi înșine.
Au dreptate cei care vor să ne motiveze când ne spun că pentru a reuși trebuie în primul și în primul rând să ne punem pe hârtie obiectivele. Asta deja ar arăta că începem să știm ce vrem și să ne gândim la ceea ce vrem. Ne cunoaștem noi într-atât de bine încât să știm ce vrem? Putem noi oare să ne ținem de obiectivele pe care ni le-am propus? Sunt viabile sau sunt simple dorințe de moment, apărute din te miri ce entuziasm de moment sau dintr-o proastă obișnuință sau o greșită dimensionare, vreo comparație cu ceva care la noi sau la altcineva a mers dar care acum nu mai corespunde unor realități.
Poate nu mai avem atâta putere fizică pentru unele obiective și această putere care nu se pierde, ci devine una psihică (altfel cum am putea face față problemelor bătrâneții?) ar putea fi folosită altfel, în beneficiul nostru legitim afectiv și biologic. Sar peste toate ideile ca să spun că nu îmi place nici când văd cum, în țările mai sărace, statutul vârstnicului este unul deplorabil tocmai pentru că noi percepem instinctiv bătrânețea celorlalți ca pe o inutilitate socială. În multe privințe ne uităm la cei în etate cu un fel de ciudă, pentru că în ei vedem slăbiciunea, boala și nevoia dar culmea, chiar și un fel victime, în caz de vreo confruntare. Ne încurcă și ne vine să-i dăm fizic din calea noastră și poate unii dintre noi chiar ar face-o dacă am ști că nu ne-ar vedea nimeni sau dacă ei nu ar protesta.
Această poziționare mentală total greșită, la care nu renunțăm nici în ruptul capului și care ne face să ne auto-sabotăm bătrânețea încă dinainte de a deveni bătrâni, ne împiedică mai târziu să primim gramul de toleranță care ne-ar face partea a doua a vieții mai fericită. Nu ne integrăm unii pe alții, pentru că nu avem timp și răbdare și, mai mult, nimeni n-are chef să „mentoreze” pe nimeni, pentru că suntem inundați de prejudecăți și adevăruri auto-falsificate, potrivit cărora cel învățat de noi, ne întoarce mai devreme sau mai târziu în rău binele făcut.
S-ar putea ca mulți să o facă. Dumnezeu știe de ce parte dintre aceste jucării care îi suntem au reflexul de a mușca mâna care te-a învățat să te hrănești și împrejmuim totul cu echivalări greșite: cum că respectivul avea dreptul să muște, pentru că și celălalt nu știu ce făcuse.
De fapt totul se învârte în jurul caracterului și stimei de sine, pe care, în interior, acolo ascunse, nu ce arătăm la suprafață, le avem sau nu le avem bine conturate. Iar provocarea apare atunci când suntem loviți. Răspundem sau nu la fel, instituind o regulă nouă de luptă, care să ne salveze și care să ne ajute să supraviețuim sau propunem un nou model, în care cred puțini. Naiba mai știe…
București, 2 aprilie 2017
