Cristina Crețu 
Când ajunsese Marin la poarta fetei lui, era în murgul serii. Înadins venise în acel timp al zilei, doar-doar o rămâne peste noapte la cuscri.
O întrebase într-o zi:
– Măi, Lino, măi, fată, de ce ești tu așa de slabă? Ți se văd oasele prin cămașă, mă uit la tine și nu te recunosc, zău, păi, așa te-am dat eu la nuntă? Ia spune-mi, fată, trăiești rău, te bate bărbatu-tu, nu sunt mulțumiți de alea două pogoane, atâta am avut, atâta ți-am dat, ce, n-au știut asta când au venit la ușa mea? Spune-mi deschis, să știu și eu, că eu știu tot, mi-a șoptit mie o păsărea că tu n-o duci bine, tată, i-a zis el pocnind o singură dată din două degete.
Acest lucru însemna că era convins sută-n mie.
– Nu, tăticule, așa sunt eu, i-a răspuns Lina, aproape șoptit.
Marin a tăcut și n-a mai presat-o, însă îi veneau fel de fel de gânduri.
– Ei, lasă, oi vedea eu ce-o fi până la urmă! Păduchele străin iese direct în frunte.
Au vorbit de una, de alta, apoi s-au așezat la masă. Lina a adus o masă joasă cu trei picioare pe care a așezat străchini cu ciorbă. A ieșit și s-a întors cu o mămăligă vârtoasă, galbenă și rotundă ca luna de pe cer. A luat o ață, a tăiat-o și le-a dat fiecăruia câte o bucată.
Marin rămăsese cu lingura de lemn în aer, o urmărea cum aducea ba sare, ba ardei, ba apă. Toți îi cereau numai ei, ea era noră și așa li se părea firesc. Abia a mai găsit să înghită și ea câțiva dumicați. “Tii! De-aia e fata mea așa de slabă! Ăștia o aleargă ca pe hoții de cai, săraca” , și-a zis în gând Marin, cu amărăciune.
– Rămâi la noi, tată, îl rugă fata.
Marin parcă visa cu ochii deschiși. Nu i-a răspuns și rămăsese cu privirea în gol.
– Rămâi, cuscre, că n-om fi ăia, se auzi o voce fără îndrăzneală.
– Hai că rămân, și-așa nu v-am mai văzut de mult, dacă nu v-o fi cu supărare, rămân.
Spre ziuă, Marin se ridică din pat și ieși din odăița unde dormise. Cuscrul său stătea pe vatră cu picioarele răscrăcărate, iar în soba oarbă o grămăjoară de cenușă mocnea stins.
– Bună dimineața, cuscre, ce faci aici?
– Bună dimineața, Marine, băgai nițel în sobă să mă încălzesc, asta făcui.
Marin se așeză și el lângă vatră.
– Hai să-ți povestesc de unii de la noi, o tărășenie, că tot stăm acilea, începu Marin, și ca să fie mai convingător, luă vătraiul în mână și îl băgă în sobă trasând cu el prin cenușa străpunsă de flăcări subțiri și roșii. Erau doi frați care aveau un loc de casă, cam așa, și cu vătraiul desenă un dreptunghi, trasând pe margine.
Cuscrul înlemnise.
– Unul dintre ei a zis să-l împartă pe jumătate.
Vătraiul tăie cenușa în lung, pe mijloc.
– Ălălalt nu a fost de acord și a propus să-l împartă invers.
Când Marin a vrut să traseze încă o linie pe mijloc, de-a latul, cuscrul sări:
– Stai așa, cuscrișoare, că am o pâine în cenușă, stai așa…
– Aha, de-aia fata mea e slabă, cuscre, că mâncați pe furiș, a adăugat Marin și s-a ridicat să plece. Uită-te bine la mine: eu plec, dar am să mai vin, dacă o găsesc tot așa, stric înțelegerea și-am să vă iau și țigla de pe casă! a mai zis el cu o voce schimbată, ținând degetele lipite de la mâna dreaptă, aproape de ochii cuscrului.
În urma lui, omul rămăsese fără glas.
De afară, se auzeau puii cum piuiau ieșiți de sub aripile cloștii închise într-un țarc rotund de araci subțiri, strânși la mijloc. Piu-piu!
