Alesul

– Caraşii, dragă doamnă, se pescuiesc uşor şi se mănâncă greu. Dezosatul e o ştiinţă, ha, ha, sau o artă. Permiteţi? Daţi-mi tacâmul dumneavoastră… se taie în lung şi se scoate întâi şira… uite aşa… rămân oasele mici… te poţi îneca groaznic, ca Ivona…

– Cine e Ivona?

– A, Ivona e principesa Burgundiei sau e pe cale să devină, dar principele Filip se răzgândeşte şi ca să scape de Mălăiaţă…

– Cine e Mălăiaţă?

– A, Mălăiaţă e Ivona, aşa-i zic curtenii şi regele, fiindcă nu e în stare să facă reverenţe… ca să scape de ea îi dau la banchetul de logodnă să mănânce caraşi şi Ivona se îneacă… da, da, un oscior îi rămâne în gât… şi moare. Aşa se aranjează treburile neplăcute la marile curţi princiare. Permiteţi, vă rog? Nu tăiaţi bine peştele… îl sfărâmaţi… Băiete, mai adu o farfurie să punem oasele… şi încă o sticlă de vin de la gheaţă…

– Unde se întâmplă istorioara asta cu Ivona, domnule avocat?

–În piesa lui Gombrowicz, fireşte. N-aţi văzut-o? Păcat, mare păcat! E o piesă admirabilă. S-o vedeţi! Deşi nu sunt de acord cu ideea regizorală… Ivona nu e o cretină, e pur şi simplu un om autentic care nu se împacă cu eticheta de la curte… O crispează… o înnebuneşte, îi ia graiul… de aia toţi sclifosiţii o cred Mălăiaţă, deşi ea e mai normală decât ei, care sunt nişte marionete…

– Mi-ar plăcea să merg la piesa asta.

– Rugaţi-l pe domnul inginer să vă ducă sau, dacă nu poate şi nu se supără, mă ofer eu să vă însoţesc… Băiete, te-am rugat, încă o sticlă de vin. Dumneavoastră, ca scriitor, domnule Leonard, aveţi probabil altă părere, mai calificată…

– N-am văzut piesa. Nu suport teatrul. Nici de Gombrowicz n-am auzit.

– Leonard, dragă, dar avem acasă un volum de el…

– Nu ştiu, se poate, n-am citit.

– Domnule, dar e mare de tot… cum nu ştiţi?

– Mare, nemare, n-am citit. Sunt prea mulţi, nu-i poţi citi pe toţi. Pe mine mă interesează viaţa, nu literatura. Literatura e pentru critici. O privire aruncată asupra acestei plaje pustii mă instruieşte mai mult decât orice carte.

– Înţeleg, înţeleg, de-aceea aţi acceptat invitaţia domnului inginer să mâncăm caraşii pescuiţi de dânsul… ca să ne studiaţi… Apropo, cine vă instruieşte mai complet, noi, ori caraşii din farfurie. Glumesc, nu vă supăraţi. Ia să vedem: o las la o parte pe doamna dumneavoastră, pe care o cunoaşteţi… prea bine, mă refer la noi, ceilalţi, pe care ne ştiţi doar de câteva zile, şi fatalmente superficial… Să încep cu doamna inginer… Ce vă spune ea? Sau numele ei: Miruna. Blondă, drăguţă… Nu vă simţiţi jenată, doamnă, eu vă privesc acuma cu ochii literaturii, aşa cum veţi apărea într-o viitoare carte… Sau, despre mine, ce credeţi? Că sunt gras, volubil şi ştiu o mulţime de lucruri… Sau că îi fac doamnei inginer o curte delicată, cu voia distinsului ei bărbat, dezosându-i caraşii… Da, îmi place doamna Miruna, e genul meu. Nu mi-o luaţi în nume de rău. Eu pot să vorbesc deschis. Sunt un bărbat singur, văduv de zece ani şi, în plus, sunt mult mai în vârstă decât toţi de la această masă. Mie mi se iartă francheţea. Să continuăm. Domnul inginer Apostoiu… e un om dintr-o bucată… pescar amator, în concediu… îi plac tablele. A, dar am auzit că sunteţi campion. Spuneţi-mi, există o ştiinţă de a arunca zarul? Sau există trucuri în joc pe care noi, muritorii de rând, le ignorăm? După părerea mea, orice joc dezvăluie caracterul jucătorului. Jocul e omul, da, da. Domnul inginer e un jucător prudent, închis, meticulos, fără spirit de aventură. Nu e aşa, doamnă Miruna? Râdeţi! Sunteţi de acord cu mine, deci… Doamna Leonard ar dori să ne spună ceva…

– Soţul meu, în schimb, joacă deschis, prea deschis… Nu e aşa, Leonard? Vreau să zic că şi în viaţă… De exemplu, adineauri, când l-aţi întrebat dacă a citit Gombrowicz, v-a răspuns că n-a auzit de el. Credeţi că toţi scriitorii sunt la fel de sinceri? Majoritatea se laudă că citesc, dar, de fapt, nu citesc. Leonard nu e ca ei. El nu se teme că va face impresie proastă, dumneavoastră, cititorilor lui…

– Nu mă interesează părerea cititorilor.

– Dar dacă ei fac parte din viaţă ar trebui să vă intereseze, pentru că, aşa cum aţi spus dumneavoastră, viaţa este instructivă.

– Nu, nu părerea oamenilor e instructivă, ci atitudinea lor în general, gesturile, reacţiile spontane. Părerea nu e niciodată sinceră, domnule avocat, e o mască. Oamenii îşi dau cu părerea mult mai des decât când au cu adevărat păreri. N-aţi constatat asta… la tribunal…?

– Aveţi neîndoielnic dreptate. Iertaţi-mă o clipă… mai bem un pahar? Desigur, desigur. Băiete… O ţigară, doamnă Miruna? Poftiţi. Soţiile de scriitori nu fumează, doamnă Leonard? Nu, nu se aprinde aşa, briza asta stinge flacăra. Permiteţi s-o aprind eu? Am fost pe front şi ştiu cum se ascunde flacăra în căuşul palmei. Aveţi dreptate, domnule Leonard, dar mă întreb dacă uneori o părere ipocrită nu constituie un revelator cel puţin la fel de bun ca un gest spontan. Oare ipocrizia nu dezvăluie tocmai în măsura în care vrea să ascundă? Aşteptaţi… să vă explic. Gesturile, oricât de spontane, intră într-o anume stereotipie. Le putem clasifica. Mai degrabă decât face gesturi, omul e făcut de ele. Te trezeşti gesticulând ca toţi ceilalţi din jurul tău… din epoca ta… dacă nu vi se pare prea pretenţios. M-a frapat asta în filmele vechi, când distanţa noastră faţă de lumea lor a transformat gesturile în mici monumente istorice. E un motiv pentru care generaţia dumneavoastră nu-şi poate da seama de farmecul Gretei Garbo. Azi ea pare puţin cam ridicolă. Pe vremea când eram eu tânăr, ridicolul acesta era complet absent. Dar să n-o lungesc… Tot aşa opiniile noastre – cele despre noi, mai ales –, care în principiu au caracter preconceput, sunt şabloane, pot fi caracteristice, dacă ştim asta şi le întoarcem brusc pe dos… Vă propun un joc… perfect inocent… Să-şi facă fiecare un fel de autoportret. Nici sincer, nici ipocrit. Un autoportret. Sinceritatea sau ipocrizia nu se pot măsura decât în raport cu o realitate obiectivă care nu ne e cunoscută. E ca în literatură: n-avem cum percepe l’écart dintre ficţiune şi realitate. Şi, pe urmă, vom vedea… Dacă e ceva de văzut.

– E o idee bună, dar aş vrea să văd cum îl faceţi pe soţul meu să rostească mai mult de zece fraze… El, cu pescuitul şi tablele… De vorbit… Oho!

– Zece fraze, doamna mea, sunt prea destule… Uneori ajunge una singură. Vă rog, cine începe? În aşteptare, eu aş bea o cafea. Şi, fireşte, nişte vin. Caraşii ăştia au fost cam săraţi.

***

Primul tablou. Un restaurant banal pe plajă. După masă, spre seară, în afara celor cinci şi a chelnerului nu mai e nimeni. Nu prea cald. Pete de soare pe nisip. Masa plină de resturi de mâncare. Pahare pe jumătate pline. Ceşti. Tacâmuri vraişte. Avocatul Tomescu e un bărbat corpolent, transpirat şi vorbăreţ. Inginerul Apostoiu e un tip foarte bronzat şi absolut mut. Altă caracteristică remarcabilă la el sunt maxilarele puternice, care, dacă nu macină cuvinte, macină-n schimb orice altceva. Soţia lui, Miruna, blondă, gen poupée, artificială, bovarică, frustrată. Scriitorul, pe care-l cheamă Leonard, aşa cum îi spune soţia lui, ca şi cum n-ar avea nume mic, este un ins înalt, cu mustaţă, angulos şi poartă o canotieră vag extravagantă. Doamna Leonard este o femeie realistă, sigură de ea, care îşi admiră totdeauna soţul în public, declarându-i multiple însuşiri. Cu excepţia avocatului, care are în jur de 70 de ani, ceilalţi n-au mai mult de 40-45. Se cunosc de câteva zile. Au dat curs invitaţiei inginerului, care a pescuit de dimineaţă caraşi, să se întâlnească la această oră, când nu e aproape deloc lume, la restaurantul de pe plajă, au aranjat cu chelnerul să le facă o saramură şi să prăjească o parte din peşti, au cumpărat câteva sticle de vin. Briză uşoară, făcând să palpite şerveţelele de hârtie de pe masă. Zgomotul valurilor nu poate acoperi zăngănitul tacâmurilor, clinchetul de pahare, vorbele uşoare, ca spuma mării, neangajante, fragile…

***

– Sunt senzual şi hedonist. Îmi plac blondele. Nu mă străduiesc să le seduc. Din experienţă, ştiu că femeile nu se cuceresc, ci se oferă singure. Ăsta e şi sensul mitului lui Don Juan. N-a cucerit nicio femeie, când a încercat, de unde aparent inexplicabilele lui eşecuri. Dar i s-au oferit, legiune, altele, de unde prestigiul lui colosal. Iubesc literatura, am citit enorm. Am practicat avocatura ca să trăiesc confortabil. Mi-ar fi plăcut să fac altceva, critică teatrală, de exemplu, deşi toţi criticii de teatru pe care i-am cunoscut mi s-au părut atraşi mai degrabă de latura mondenă a meseriei lor decât de spectacolul de pe scenă. Eu am iubit scena, jocul, arta. Am avut iubite actriţe. Iar soţia mea a fost costumieră la teatru. Ce artă de a îmbrăca oamenii avea femeia asta! Făcea orice din oricine cu ajutorul câtorva coţi de stofă ori de pânză. Întâi costuma ea actorii şi abia apoi intervenea machiajul: ideea personajului, ea o propunea. Ador neprevăzutul, aventura lejeră. Urăsc obligaţiile de orice fel. Ei, am spart gheaţa… Cine urmează? Doamnă Miruna!

– Da, cred că nu vă aşteptaţi să fiu la fel de sinceră ca domnul Tomescu. Dumnealui e, iertaţi-mă, domnule avocat, singur… mie mi-e greu să vorbesc cu Lică (Lică e Apostoiu, aţi înţeles) de faţă… Nu că aş avea ceva de ascuns, dar din simplă cochetărie. O femeie, dacă nu e cochetă, nu e femeie. Iar eu sunt cochetă. Îmi place să se observe că am rochii şi pantofi eleganţi. Asta e! După părerea mea, bărbaţii pot fi uşor judecaţi după cum văd ori nu văd că femeia de lângă ei ştie să se îmbrace. Lumea se împarte în femei cochete şi femei şleampete, bărbaţi atenţi la cochetăria feminină şi bărbaţi… distraţi. Cum e Lică! Domnul Tomescu, din contra…

– Doamnă dragă, nu încălcaţi regula jocului nostru, care constă în a vorbi doar despre noi înşine… Vă mulţumesc, vă sărut mâna pentru apreciere… Domnule inginer, nu fiţi supărat, aveţi cuvântul şi vă puteţi lua revanşa…

– Ştiu de mult părerile Mirunei despre bărbaţi, nu mă surprind… Eu mă consider un om realist. Cochetăria nu mă interesează. Fiţe şi nimic mai mult. Femeia trebuie să fie de la natură frumoasă, iar bărbatul cu picioarele pe pământ. Restul e literatură şi la asta se pricepe mai bine domnul Leonard…

– Literatura, din păcate, nu e chiar tot restul. Împărtăşesc opinia domnului inginer despre cochetărie, dar nu dispreţuiesc cochetele. N-aş merge până la a le considera soţii ideale, dacă sunt numai cochete, dar cochetăria înnăscută, la o femeie, e ca sarea-n bucate. E o dovadă de imaginaţie. Omul superior e omul cu imaginaţie. N-ajunge să vezi în jurul tău, cum m-am exprimat pripit mai înainte, trebuie să vezi ceva ce alţii nu văd. Nu, nici aşa nu e bine spus. De fapt, oamenii nu ştiu să se uite în jur, să se lase instruiţi, fiindcă sunt orbi! Orbire din naştere. De aia trăiesc cum trăiesc. Dacă te naşti cu vedere, atunci te uiţi şi-n jur. Imaginaţia leagă între ele lucrurile pe care le vezi. E o formă de a interpreta realitatea. Aduceţi-vă aminte că, la şcoală, învăţăm întâi literele şi apoi legăturile lor, dar că există totdeauna o oarecare dificultate în a pricepe de ce patru sau cinci litere alcătuiesc ceva care nu e simpla lor înşiruire, ci un cuvânt cu un sens propriu. Asta e adevărat şi când citeşti lumea, nu doar cărţile. Fără imaginaţie, lumea se compune din litere ori din grupuri de litere. Abia imaginaţia creează cuvinte, deci noţiuni. Mie îmi place să creez realitatea. Toate celelalte însuşiri ale mele pălesc pe lângă aceasta. Dacă mi se ia capacitatea de a citi lucrurile din jur, devin un om oarecare.

– Soţul meu e modest, ca totdeauna. V-o spun eu, care-l cunosc cel puţin la fel de bine pe cât se cunoaşte el. Sunt o femeie cu bun-simţ care s-a măritat cu un bărbat cu imaginaţie. Domnul inginer zicea că bărbaţii trebuie să fie cu picioarele pe pământ, iar femeile… frumoase. Dar nu femeile, mai ales de la o vreme, ţin casa? Spiritul lor practic face minuni. Frumuseţea a devenit facultativă. Eu şi cu Leonard alcătuim un cuplu care se compensează binişor. Vă rog, domnule inginer, turnaţi-mi încă puţin vin rece, ăsta s-a încălzit.

***

Al doilea tablou. Soarele a coborât mult, dar nu e încă seară. Masa s-a golit şi s-a reumplut. Autoportretele au redeşteptat pofta de mâncare a tuturor şi o nouă porţie de caraşi, de data asta prăjiţi în ulei, a fost adusă. Toată lumea pare binedispusă. Avocatul aprinde o nouă ţigară doamnei Apostoiu, făcându-şi palmele căuş şi profitând de ocazie să-i mângâie degetele lungi, cu unghii date cu lac transparent, ca nişte scoici. Miruna se lasă mângâiată. Apostoiu somnolează pe scaunul lui. Ar face o tablă, dar n-are partener. Leonard priveşte insistent un scaun gol, aşezat în marginea terasei, în plin soare… un soare obosit, palid, gălbui ca lămâia. Soţia lui face din resturi de pâine cocoloaşe. Scoate din geantă o oglinjoară şi se priveşte în ea câteva clipe. Miruna, de peste masă, găseşte ideea bună. Cele două doamne se duc împreună într-un anumit loc ca să-şi refacă buzele şi obrajii de pe care fardul s-a şters, nu de tot, dar s-a şters… Bărbaţii rămân câteva bune minute singuri.

– Curios, uitaţi-vă la scaunul de acolo. Dacă imaginaţia mea de romancier nu-mi joacă vreo festă, scaunul nu mai este neocupat ca până acum…

– Domnul Leonard are dreptate… A, dar ce tânără remarcabilă! Uitaţi-vă, domnule inginer, nu e aşa că e o apariţie demnă de interes? N-am văzut de mult o femeie atât de frumoasă… excepţional de frumoasă… Iar rochia, rochia aceasta lungă, care-i acoperă complet picioarele, pare mai curând potrivită pentru un bal… Răposata mea soţie ar găsi-o cel puţin deplasată la această oră din zi, când, ce-i drept, seara s-a apropiat şi umbrele s-su lungit, dar nu încă destul pentru a fi în ton cu minunata rochie a doamnei… a domnişoarei…

– Pe naiba, mmm! Lasă, domnule avocat, rochia în pace. Femeia, femeia este extraordinară… trebuie văzută mai de aproape… Scriitorule, iartă-mă pentru această familiaritate, dar sunt foarte tulburat, ce ne poţi spune, cu imaginaţia cu care te lăudai adineauri, despre apariţia asta? Dă-i bătaie, dă-i bătaie, să nu se facă nevăzută!

– Eu am descoperit-o, domnilor, şi cred că vă pot furniza unele informaţii… Întru câtva neaşteptate… am avut, de la început, sub ochi terasa şi… da, să nu credeţi că sunt baliverne, dar n-am văzut-o venind pe… tânăra doamnă… am văzut-o pur şi simplu stând acolo pe scaun… aşa, din senin…

– Aţi întors, probabil, ochii o clipă şi ea… tocmai în clipa aceea… De altfel, dacă-mi îngăduiţi, eu sunt învăţat cu „anchetele”, ha, ha… din locul dumneavoastră nu vedeţi decât partea dinspre faleză, plaja vă e ascunsă de umbrelele de soare… aşa că tânăra putea veni dinspre mare… Să vedem ce crede şi domnul inginer care pare decis să facă, aşa-zicând, o mică expediţie…

– Domnilor, domnilor, e uluitor! Dacă n-a picat din cer, fata asta a venit din apă… dar nu se văd urme de paşi… Ce dracu’?! Am ochi perfecţi… iar distanţa nu e mare…

– Domnule scriitor, domnule inginer, nu fiţi atât de excitaţi… Să raţionăm puţin, cu calm. Poate că umbra ei este obturată de un obstacol… poate că numai scaunul e în soare… Părul femeii e foarte strălucitor, ca şi cum ar risipi luminiţe, licurici, dar nu din pricina soarelui… iar rochia… ce idee, la ora asta… are ştrasuri strălucitoare… nu găsesc că tânăra excelează prin gust vestimentar…

– Vorbiţi mai încet, domnule avocat, ne poate auzi… E jenant.

– Nu pare să ne audă… Nu vedeţi ce imobilitate stranie… Să rugăm chelnerul să ne explice… Dar unde naiba s-a dus… A intrat în pământ… Domnule inginer, aţi mai observat ceva când v-aţi apropiat?

– Sunt aşa de topit, domnilor, că nu-mi amintesc nimic precis… În viaţa mea n-am întâlnit o femeie mai… atrăgătoare… cum să vă spun… mai fascinantă. La propriu, nu la figurat! Asta n-are sex-appeal, are magnet. Şi n-am băut cine ştie ce… Mă duc să-i mai dau târcoale.

***

Al treilea tablou. Din ce în ce mai seară. Ţipete de pescăruşi. Plaja tot pustie. Cele două doamne nu s-au întors încă. Avocatul şi scriitorul par înlemniţi pe scaunele lor. Inginerul se apropie, mergând nesigur, de fata cea frumoasă. O priveşte. Brusc se lasă în genunchi şi o ia de-a buşilea, ca un copil, prin nisip, pe marginea terasei. Se opreşte o clipă, apoi porneşte din nou. A ajuns la doi paşi de scaunul pe care fata stă absolut nemişcată. E transpirat, gâfâie, pare un câine care amuşinează. Timpul se scurge foarte, foarte încet. Încet de tot. Inginerul pare a fi uitat de sine. Se află tot îngenuncheat. Avocatul şi scriitorul îl privesc. Nimeni nu mai respiră. Timpul continuă să se scurgă încet. Ca şi cum nici n-ar mai trece. Deodată, inginerul ridică mâna dreaptă şi… avocatul şi scriitorul sunt gata să se năpustească asupra lui, interlocaţi… o mângâie pe fată pe braţ, apoi pe coapsă, pe picior… Briza s-a stins. Valurile nu mai scot nici cel mai mic sunet. Cineva i-a înfundat mării gâtlejul cu un şomoiog de paie. Mâna inginerului a ajuns acum foarte jos… saltă uşurel poala rochiei şi se strecoară în sus… se retrage brusc, speriată, dar, ca şi cum nu ar fi sigură de ce a descoperit acolo, o ia încă o dată din loc, rochia, poala, uşor în sus, se fofilează înăuntru, rămâne acolo… Avocatul şi scriitorul par să nu mai aibă nicio simţire. Sunt mai de lemn decât lemnul. Privesc şi atâta tot. Deodată, necunoscuta îndoaie braţul stâng şi-l pune pe creştetul inginerului, care a devenit un căţeluş ascultător, un căţeluş fermecat, saliva i se scurge din botul deschis, limba îi atârnă, agitată, roşie, în timp ce mâna fetei i se plimbă prin blăniţă, perie moale şi blândă. Chiar în momentul acesta, doamna Leonard şi doamna Apostoiu se înapoiază de la toaletă şi văd întreaga scenă.

– Dumnezeule, Lică, ce faci acolo? Câine nenorocit, lighioană! Pentru vampa asta… pentru stricata asta… căreia am să-i smulg părul ăsta strălucitor… am să-i smulg rochia ei de două parale… cu ştrasuri… de ţoapă…

– Doamnă, doamnă, lăsaţi-l, nu vă aude, cred că e în puterea unei vrăji. Staţi aici, beţi puţin vin, ca să vă liniştiţi… Nu vedeţi? N-aude. E pierdut. Aveţi răbdare… Ce-ai de zis, scriitorule?

– Dar bine, domnule avocat, asta întrece imaginaţia mea de romancier, o umileşte, o calcă-n picioare… Ce dracu’ i-o fi făcut, nenorocitul? Uitaţi-vă, se ridică… a, nu, o ia în braţe… Domnule avocat, ţineţi-o bine pe doamna Apostoiu, vă rog, nu-i daţi drumul… Să nu iasă cu păruială… Şi apoi, nu e lucru curat. Scena pretinde oarecare respect. Ce face, ce face? Încearcă s-o ia în braţe, se ridică greu cu ea… Ea îl cuprinde cu braţele pe după gât… Dacă eu văd bine… dacă imaginaţia nu-mi joacă vreo festă… fata asta are în loc de picioare o… superbă coadă de peşte… Nu încape nicio îndoială. Asta explică totul. Asta, doamnă inginer, explică totul… Soţul dumneavoastră nu v-a trădat… e o sirenă… vedeţi că are coadă şi solzi… Ce naiba vreţi să faceţi? Doar n-o să luaţi la bătaie o… fiinţă ieşită din adâncul mării… Calmaţi-vă, e cu totul altceva decât se petrece în mod obişnuit în astfel de situaţii… Tăceţi, tăceţi, să privim în linişte… minunea…

***

Al patrulea tablou. Aproape noapte. Soarele a apus, dar unele pete se mai văd pe nisip, ca nişte bănuţi risipiţi. Doi bărbaţi şi două femei pe terasa restaurantului privesc perplecşi cum inginerul îşi duce povara spre mare. Un bărbat puternic, neîncovoiat de greutate, o poartă în braţe pe fermecătoarea necunoscută în toaletă de seară, acum foarte potrivită cu decorul, cu o coroană de păr galben, care străluceşte, deşi nu mai e soare deloc, străluceşte ca un far, până în fundul ochilor şi sufletelor celor de pe terasă, care privesc, privesc… Bărbatul face paşi mici, nelegănându-se sub greutate, braţele fetei îi înconjoară grumazul de taur, nu, nu mai e căţelul care amuşina, nu mai e lighioana excitată şi caraghioasă, e un taur solid, stăpân pe el, Jupiter purtând-o pe Europa în spate, o Europă a cărei rochie s-a ridicat, dezvelind o admirabilă coadă de peşte. Cei doi, inginerul şi fata, taurul şi sirena, Jupiter şi Europa intră acum în mare. Apa îi cuprinde. Mai întâi lui, picioarele, şoldurile, umerii. Deasupra, ca o ofrandă, capul fetei şi rochia ei, pata albă şi soarele din părul ei veşnic nestins. Pe urmă, nimic.

– Mai bem un pahar? Domnu’ inginer, pari obosit. Un pahar îţi face bine. Băiete, nişte vin şi dacă mai ai caraşi din ăia. Ne e tuturor foarte foame… Ce vreţi, nu trăieşti în fiecare zi o experienţă ca asta… A, dar merită!

– Dumneata, domnule avocat, zici că merită, dar pune-te în locul meu, care mi-am văzut bărbatul pipăindu-i picioarele târfei ăleia. Oh, Doamne, ce scârboşenie!

– N-o lua aşa, doamnă, experienţe de tipul acesta nu ne privesc doar personal, cum să zic, pe unii din noi, ele au într-un fel un caracter colectiv. Am s-o bag într-o carte. Eu, de pildă, regret că n-am fost în locul domnului inginer, deşi, ca scriitor, eu trebuie să văd realitatea din exterior, nu s-o trăiesc direct… aşa cum un medic nu-şi poate plânge toţi pacienţii morţi… stă la oarecare distanţă de moarte… Dar mărturisesc că aş fi vrut să fiu în pielea lui Apostoiu – iartă-mă, inginere, dar experienţa a rupt unele baraje, unele convenienţe dintre noi, şi-mi permit să-ţi zic pe nume… Aş fi vrut să fiu în pielea dumitale… să fiu eu cel ales…

– La mine nu te gândeşti niciun pic, Leonard? Cum adică, să te fi târât în genunchi în faţa fetei ăleia, tu, marele romancier, pe care-l idolatrizează o lume…

– Daţi-mi voie, madam, scumpă madam, n-aveţi dreptate. Orice bărbat visează o… da, o transă erotică de felul acesta. Şi eu aş fi vrut să fiu în locul inginerului. Să fiu alesul. Leonard a intuit exact situaţia. Nu Apostoiu a ales-o pe ea, ea l-a ales pe el. De ce vă îngrijoraţi pentru soţul dumneavoastră, vreau să zic, de ce vă deranjează ideea că putea fi el căţeluşul şi tăuraşul sirenei. O asemenea ipostază morală nu ne coboară, din contră, ea e lipsită de trivialitate, în pofida aparenţelor, şi trebuie luată drept ceva măreţ, absolut măreţ…

– Poate că dumneata ai dreptate că există o doză de măreţie, dar e o măreţie despre care pot să spun cu inima împăcată că e mai bine să nu se afle în preajma mea şi a oamenilor pe care-i iubesc. De-aceea nu vreau să-mi ştiu bărbatul în… rolul de protagonist. Şi, pe urmă, unde cred eu că te înşeli, este când stărui pe caracterul exclusiv moral al ipostazei. Ea e senzuală, domnule, cum nu ţi-ai dat seama de asta? Adânc senzuală, sexuală chiar, o posesie josnică, oribilă.

– Cred că tocmai alianţa dintre măreţie şi josnicie o face interesantă. Când am s-o descriu în carte, o să încerc să văd dacă se poate dezvolta această idee. De regulă, experienţele noastre sunt triviale. Cele măreţe sunt date doar unora şi sunt serbede. Abia când se uneşte înălţătorul cu oribilul, sublimul cu scârbosul putem pretinde că experienţa e deplin şi uman profitabilă. Să posezi o femeie obişnuită e, desigur, plăcut, n-o să fac acum pe nebunul şi să zic că… nu merită. Să iubeşti platonic o fiinţă din altă lume, o stea de pe cer ori o frumoasă fără corp, ca la Eminescu, e grozav, dar frustrant. Teribil de frustrant. Lucrarea mea de licenţă la psihologie (poate nu ştiţi că, deşi scriitor, nu sunt filolog, ci psiholog) a constat în a descrie un complex descoperit de mine şi botezat cu numele eroului poetic al lui Eminescu: „complexul lui Miron”. Acesta, ştiţi, s-a înamorat de o regină frumoasă, care n-avea corp. Ei bine, dacă ştiam la 24 de ani ce ştiu acum, după seara asta mai ales, aş fi înfăţişat altfel lucrurile. Adevărata, marea experienţă pe care omul o poate face nu e pur sexuală, nici pur metafizică, ci amestecată, ca aceea care i-a fost hărăzită prietenului nostru Apostoiu.

– Eu, ca femeie, vreau să zic noi, ca femei, căci doamna Leonard e, desigur, de acord cu mine, nu gândim aşa. Suntem poate mai pedestre. Pentru mine, ce-am văzut rămâne oribil şi atât. Ce metafizică? Unde e metafizica dacă ridici fusta uneia pe care o vezi prima oară şi cotrobăieşti pe sub ea…

– Coniţă dragă, dar aia era o sirenă… ceea ce schimbă datele chestiunii…

– Nu le schimbă deloc, domnule avocat… sirena e de sex feminin şi eu o privesc ca pe o rivală… E groaznic să-ţi vezi bărbatul culcându-se cu alta… fiindcă ce altceva a făcut Lică… vorbele frumoase nu transformă un act… puah!… într-o idee nobilă…

– Mă rog, dumneata nu-ţi poţi depăşi sila… fizică, înţeleg, dar încearcă totuşi o clipă… Leonard şi cu mine nu putem să te convingem, noi îţi părem prea teoretici, dar întreabă-ţi soţul, care… A, dar unde e inginerul nostru, căţeluşul, taurul, Jupiterul nostru? L-a văzut cineva plecând de la masă? E întuneric beznă pe plajă, e destul să faci un pas dincolo de terasa restaurantului, ca să nu te mai vezi. Domnule inginer! Domnule Apostoiu! Hi-o-la-riooo! Da, ştiu, aşa se strigă la munte, nu la mare…

***

Ultimul tablou. Noapte. Patru persoane, neliniştite de dispariţia celei de-a cincea, nu-şi află locul pe terasa luminată a restaurantului. Vuietul mării. Chemări. Nici urmă de Apostoiu. Chelnerul, care tocmai se întoarce de la bucătărie, pretinde că nu l-a văzut. Doamna inginer plânge isteric. Scriitorul n-a prevăzut acest final pentru povestirea lui. A crezut doar că, odată sirena reintrată în elementul ei, protagoniştii vor continua să bea şi să mănânce ca înainte. Avocatul pare a-şi fi pierdut volubilitatea. Profitând de o clipă de neatenţie a celorlalţi, se duce până la toaletă. Nu se ştie dacă a avut cu adevărat treabă acolo sau i-a venit ideea că Apostoiu s-ar putea afla în acel loc. Fapt e că se înapoiază rapid şi-i spune ceva la ureche scriitorului, cu o mimică expresivă, ca şi cum ar voi să-i sugereze îndeletnicirea unui om care a băut prea mult şi acum dă totul afară din el, icnind. Amândoi râd pe înfundate. Noaptea e tot mai adâncă. Cineva care ar privi din exterior scena ar vedea o terasă luminată slab şi câteva persoane foarte agitate. Farfuriile au fost strânse de pe masa pe care mai sunt doar paharele de vin, aproape goale. Scaunele parcă au fost împrăştiate de furtună în toate colţurile. Cel pe care a stat sirena e răsturnat. De mai sus, de mai departe, din cosmos, terasa apare ca o pată albă, ştearsă, iar siluetele oamenilor nu se văd. Aşa că nu le poţi număra, ca să ştii câte sunt, şi dacă cineva dintre cei care s-au aflat acolo la începutul piesei lipseşte cu adevărat, nici dacă s-a ascuns în spatele unui perete pe care şiroieşte apa, căci printr-un perete noi nu avem puterea de a vedea… şi, în general, nu putem vedea nimic în sufletul omului, care se ascunde şi el înăuntrul corpului, ca după un perete, se sustrage, se fofilează şi, în definitiv, poate că nici nu există.

(2008)

(sursa foto: midnightglaze.files.wordpress.com)