Planuri cu un iubit

Cincizeci de ani – 17

E incredibil cum îţi poţi schimba părerea despre un om aproape peste noapte.

Pe Silviu l-am cunoscut la câteva luni după nebunia din noiembrie 1956, la sfârşitul iernii, la o petrecere cu colegii, cred că îşi serba unul dintre ei ziua, au insistat să merg, a insistat mai ales Crina, o fată mirobolantă, dintr-o bucată, colegă de grupă, o înlocuise în sufletul meu pe Aura, doar că nu locuia în cămin, era bucureşteancă, după nebunia din noiembrie, când se ştia că fusesem şi eu chemată să dau socoteală, fusese prima care venise la mine spunându-mi, bagă-i în mă-sa, Elvira, şi vezi-ţi de treburile tale.

Hai, insista acum, vino, râdem şi dansăm, doar n-o să te faci călugăriţă,

nu ştiu să dansez,

te învăţ eu.

Silviu era student la politehnică, voia să inventeze motoare.

Nas mare, nări proeminente, părul pieptănat pe spate, înalt, nu chiar atrăgător, dar nu ştiu cum emana o atracţie puternică, era suficient să-l priveşti şi să fii convinsă că flăcăul ăsta ambiţios o să reuşească în orice îşi propune în viaţă şi dacă se îndrăgostea de cineva o făcea pentru totdeauna. De la Matei nu mai întâlnisem un băiat în stare să vorbească despre atât de multe lucruri şi vorbele lui să nu pară goale. Toţi din jur îl apreciau pentru inteligenţa lui.

Nu mai ţin minte ce-am făcut în seara în care ne-am întâlnit, ştiu că a insistat să ne revedem curând şi nu mi s-a părut deplasat, în primul sfârşit de săptămână mi-am rezervat o seară pentru noi doi şi pe neaşteptate a devenit un obicei, ne vedeam săptămânal măcar o dată, dacă nu şi mai des, nu ne săturam unul de celălalt, băteam oraşul în lung şi-n lat, atunci am cunoscut cartierele vechi şi frumoase ale Bucureştilor, mergeam la film, la operă, se întâmpla să-i placă şi lui.

Îmi povestise că avusese o bunică sau o străbunică, nu mai sunt sigură, care cântase cu Hariclea Darclee, părea ceva fabulos, şi cu baritonul Eugenio Giraldoni, bunica sau străbunica se certase cu Hariclea pentru acest bărbat, marea iubire a amândurora, dar nu ştia nici el precis ce se întâmplase, mai degrabă nu-i spusese nimeni adevărul că după episodul cu Giraldoni, care a rămas cu Hariclea, bunica sau străbunica a făcut o depresie, s-a întors în ţară şi n-a mai cântat niciodată, nici măcar când o implora George Stephănescu să onoreze inaugurarea Operei române, după primul război mondial, chiar mi se părea fabulos, o lume mirifică din care sigur se născuse şi pasiunea pentru muzică a tatălui meu.

Dar urmaşii sopranei scăpătaseră, presupuneam că suferiseră după venirea comuniştilor, el nu-mi spunea nimic, oamenii nu prea vorbesc despre nenorocirile care se abat în viaţă asupra lor, le lasă în urmă, de parcă le-ar exorciza ignorându-le, poate că aşa e bine şi aşa a fost de când lumea, nu voiam să zgândăr nimic întrebând.

Acum urma şi el facultatea cu bursă, ca şi mine, altfel ca şi mine trăgea mâţa de coadă, cu bani puţini. Făceam ce făcusem mai înainte, aşteptam să înceapă spectacolele la operă şi ne rugam de portar să ne lase înăuntru, îi dădeam cinci lei, după o vreme ne ştia bine, eram îndrăgostiţii lui, aşa ne striga, pentru că de fiecare dată ne vedea ţinându-ne de mână şi doar nu ţii o fată de mână tot timpul dacă nu eşti îndrăgostit de ea, uneori nici nu ne primea banii, dar era un singur portar cu care mergea chestia asta, alţii nici nu voiau să audă.

Mi se părea că, în sfârşit, mi-am găsit şi eu iubirea, nu prea ştiam ce e aia, dar jinduiam după ea, am fost convinsă în clipa în care mi se părea că nu vine mai repede sfârşitul de săptămână, şi mă rugam să nu am ghinionul să-mi pună vreo lucrare de laborator pe care s-o fac la sfârşit de săptămână sau să plouă şi să n-avem unde ne duce, mă simţeam bine, eram încântată, începusem să-mi închipui cum ar fi viaţa alături de el, nu îndrăzneam să mă gândesc la căsătorie, mai era drum lung până acolo, dar cam asta însemnau trăirile mele pe care nu voiam să mi le recunosc.

Şi fireşte că, după ce s-a instalat primăvara ca lumea, întârziam mult în plimbări pe străzi şi în parcuri, riscam să nu mă primească la cămin, ajungeam mereu în ultima clipă, înainte să încuie, mai era portarul cu capul fără fir de păr, care mă simpatiza, Elviro, Elviro, te-ai îndrăgostit, îmi zicea, vedeţi-vă de treabă, cum să fac asta, strigam eu, alergând în sus pe scări spre etajul al şaptelea, niciodată nu luam liftul.

Apoi a venit momentul să ne facem un plan pentru vacanţa de vară, aveam o practică de făcut, mai multe săptămâni, şi după aceea aveam tot timpul din lume să bat muzeele, să mă plimb, să citesc, n-aveam cum să mă întorc în Bucureşti, n-aveam unde locui, nici nu-mi trecea prin gând să locuiesc la mătuşa Clara, chiar dacă m-ar fi chemat şi bărbatul ei, colonelul, nici pe Silviu nu-l puteam chema la Brăila, poate unchiul l-ar fi îngăduit în casă, într-una din camerele în care îşi ţinea el cărţile, dar până şi eu am înţeles că ar fi fost prea de tot, de ce să-l primim în casă, nu-mi era logodnic, sau nu încă, nu ne făcusem jurăminte de niciun fel, ca să nu mai vorbesc de gura lumii, pe vremea aceea era cu totul altfel decât azi, mai ales în oraşele de provincie, o fată îşi putea pierde instantaneu reputaţia pentru o asemenea ispravă, chiar dacă era nevinovată. Oricum nu se punea problema să vină la Brăila, el avea o nebunie cu muntele, voia să stea toată vara pe creste, să umble din cabană în cabană, nu prea-l înţelegeam. Dar nu plecase niciodată singur, era bine să fie doi, se puteau ajuta, se puteau apăra. Mie muntele nu-mi spunea nimic. De fapt, nu ştiam, fusesem o sigură dată într-o excursie până la cabana Diham, nu înţelesesem mare lucru.

În serile acelea, Silviu începuse să-mi spună vorbe înflăcărate de dragoste, îmi făceau plăcere, deşi nu le prea credeam, nu eram eu persoana să stârnesc vreo pasiune, mă contrazicea, am cedat şi am început să ne întâlnim şi mai des, îmi închipuiam că-l iubesc, poate chiar începusem să-l iubesc. Îndrăzneam să-mi fac planuri.

Şi pe neaşteptate îmi spunea,

vino cu mine pe munte,

mă lăsa înmărmurită,

o să fim numai noi doi, n-o să ne pese de nimeni,

nu merg,

dar el insista,

când n-o să ajungem la cabane, o să dormim în cort, ştiu să-l fac,

mi-ar fi frică,

n-are de ce să-ţi fie, sunt cu tine, o să facem dragoste,

nu mai spune, exclamam eu, dar ştiam că aşa s-ar fi întâmplat şi n-aveam cum să zic nu, poate chiar voiam,

aşa ai făcut şi cu fosta ta iubită, m-am trezit întrebând, ai târât-o pe munte,

da, a răspuns cu nonşalanţă,

nu merg, am hotărât,

oi fi geloasă, a strigat el,

geloasă pe cine, am întrebat,

pe fostele, a spus,

nişte năluci, astea-s fostele tale, n-am treabă cu ele,

iar el îşi relua a zecea oară, a cincizecea oară aceleaşi argumente, eram surprinsă că se repetă, deşi ştia atâtea vorbe, îmi stătea pe limbă să-i spun,

convinge-mă altfel.

(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)

(sursa foto: 2.bp.blogspot.com)