Ninge cum nu mai credeam că cerul știe să ningă

Ninge cu patima iernilor de demult. Ca o poruncă de-a ne simți fericiți. Pe drumuri și mai ales în hanuri.
Ninge cum nu mai credeam că cerul știe să ningă și-n suflet mi s-au deschis trei răsărituri de ianuarie…
Ninge dintr-o lume în alta, pământul năzuind spre stele, ninge într-o lumină violetă- ieșiți în prag, spre seară și priviți: ninge sau cad din cer pereți de mănăstire?
Ninge ca și cum ar fi munte și te-ar mirosi căprioarele ca să te povestească dacă ești bun, bun de izvoare și de adăpostit pui sub brazi.
Când ninge, clipa e atât de măreață, rotundă și fermecătoare, încât o văd plângând că trebuie să piară. Iar în sângele meu dă bob albastru setea de-a schimba totul pe-o dragoste amară.
Știind că pierd. Blestemat să nu uit!…

Fănuș Neagu, „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”