Avertisment. Despre frumos.

De ce poetică folclorică, și nu poetica folclorului? Pentru simplul motiv că poetica folclorului nu poate fi scrisă; în orice caz, ea nu poate fi scrisă de un singur om. Iată de ce toate poeticele consacrate folclorului poartă acest titlu, și nu altul: poetică folclorică; dar unii autori, mai circumspecți, au preferat să abordeze doar un gen, o specie sau chiar numai un procedeu poetic. Era și firec să fie așa, întrucât complexitatea fenomenului folcloric face imposibilă o altfel de abordare.

Așadar, nici noi nu ne vom abate de la „tradiție”, încercând să surprindem doar câteva din elementele specifice ale creației orale, care fac din piesa folclorică o operă de creație artistică. Și nu în ultimul rând am avut în vedere scopul didactic. Orice viitor filolog trebuie să știe că, înainte de a avea o literatură cultă, am avut o literatură orală, veacuri de-a rândul folclorul fiind unicul mod de exprimare a spiritualității. Mai mult decât atât. În ceea ce ne privește, trebuie să repetăm împreună cu Mircea Eliade: „capodoperele spiritualității românești aparțin folclorului”.

Desigur că pornim de la recunoașterea principiului unicității artei: frumosul este unul singur, el nu suportă „distincții și diviziuni”. Cu toate acestea, creația folclorică ne oferă suficiente argumente pentru a putea vorbi de o poetică a folclorului. Iar demersul nostru are tocmai intenția de a releva concretizarea folclorică a frumosului unic.

Ne-am exprimat punctul de vedere referitor la studierea creației populare, rupte de modul ei de existență. Îl reluăm aici, întrucât considerăm că fără a defini cu exactitate obiectul studiului nostru, rămânem să plutim într-o confuzie generală, „intuiția genială”, de care pomenește Ovidiu Bârlea, nereușind să suplinească în toate cazurile pregătirea de specialitate.

Am susținut că studierea creației orale „numai ca literați înseamnă a aborda numai un aspect – desigur, poate cel mai important, dar numai unul”. Nu se poate face cercetare în acest domeniu fără folosirea datelor și metodelor sociologiei, psihologiei sociale și individuale, istoriei sociale etc.; prin urmare, nu se poate studia creația populară ruptă de viața ei folclorică”. Există însă și o altă exagerare, identificabilă în istoria folcloristicii, și anume, „abordarea literaturii populare exclusiv ca fenomen etnografic, fără a ține seama de existența unei estetici complexe a folclorului, a unei poetici și stilistici proprii, tendință considerată de Ov. Papadima chiar mai pernicioasă decât cercetarea folclorului exclusiv cu mijloacele criticii literare”. Se impune, așadar, necesitatea evaluării estetice a folclorului din interior, nu „de pe pozițiile artei culte”, afirmă Ov. Bârlea; pentru că cercetătorul nu trebuie să se substituie „destinatarului folcloric, căruia de fapt i se adresează mesajul operei folclorice”.

Pot fi identificate în folcloristică destule exagerări: de pildă, totul ar trebui căutat în trecut, în perioada „copilăriei omenirii”, în credințele străvechi, în ritualuri etc. Am replicat acestei „obsesii”, susținând că nu trebuie să vedem peste tot în folclor rămășițe arhaice, substraturi mitologice etc.; oare nu pot exista și metafore sau simboluri „gratuite”, care să aibă, încă de la început, funcționalitate literară, ele nerevendicându-se, prin urmare, din substraturi arhaice? O altă exagerare, despre care am mai vorbit, constă în supralicitarea metodei structuraliste, prin „matematizarea” excesivă a cercetării care în loc să faciliteze înțelegerea prin demonstrarea plastică a stereotipiei folclorice, complică demersul făcându-l uneori ininteligibil. Departe de noi gândul de a pune semnul de egalitate între valoarea cercetării și gradul ei de accesibilitate, dar abandonarea unei metodologii numai pentru simplul fapt că este tradițională, deci „depășită”, și îmbrățișarea alteia, doar pentru că e „la modă” nu poate fi în măsură să aducă acel plus de obiectivitate pe care îl așteaptă cititorul. Din contra, forma uneori ostentativ cifrată anulează tocmai virtuțile care ar trebui să impună o metodologie nouă.

Nu credem că literații „puri” mai trebuie să pună sub semnul întrebării statutul de autonomie al folcloristicii. Nici în ceea ce privește poetica și nici în alte domenii. „Dacă, inițial, apropierea folcloristicii de istoria și teoria literară – scriau în 1929 E. Jakobson și P.G. Bogatyrev – a permis elucidarea unor probleme de ordin genetic, delimitarea și restabilirea autonomiei folcloristicii facilitează studiul funcțiilor folclorului, precum și relevarea principiilor și particularităților lui structurale. Nu este neapărat necesar să apelăm la „străini” pentru că, încă din 1915, D. Caracostea susținea că literatura populară nu trebuie „să o privești și să o cercetezi în același fel ca pe cea cultă, însemnătatea ei trebuie să fie măsurată cu alte criterii”. Iar Ov. Bârlea, în 1941, atrăgea atenția asupra modului în care cercetătorul trebuie să recepteze folclorul, el urmând să se obiectiveze pentru a nu absolutiza un criteriu estetic: „literatura populară nu este ceea ce ne place nouă – crescuți în cultul marilor opere literare ale lumii –, ci ceea ce place poporului”. Aceasta nu înseamnă, desigur, după cum am afirmat deja, că acceptăm existența mai multor categorii ale frumosului, esteticienii ar replica imediat – cum au și făcut-o de altfel –, dar ceea ce susține Bârlea este un fapt incontestabil: nu e nevoie să fii nici folclorist, nici estetician ca să-ți dai seama că frumosul folcloric (fără a-l considera neapărat o categorie estetică aparte) își are specificul său.

Nu este în intenția noastră de a insista asupra acestui aspect. L-am amintit doar pentru a atrage atenția asupra exclusivismului care se practică uneori în abordarea frumosului în general și a frumosului folcloric în special. Nu putem însă încheia fără a trimite la cartea lui Petru Ursache, consacrată esteticii creației populare, în care principalele categorii ale esteticii folclorice sunt tratate cu competența esteticianului, dar și a folcloristului: frumosul, grațiosul, naivul, sublimul, tragicul, comicul, absurdul.

Conceptele fundamentale ale gândirii tradiționale, afirmă autorul, sunt concretizate în „sentințe, acceptate ca dogme de colectivitatea întreagă”. Iată o astfel de sentință: „Nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”; așadar, pornind de la această sentință, frumosul folcloric ar trebui considerat ca o „expresie a individului”, dar „aspectul individual al judecății de gust” nu exclude reprezentativitatea individului, el fiind în ultimă instanță, exponent al unei „culturi determinante”.

Să nu ne amăgim însă și să nu fim categorici. Nu trebuie să suprasolicităm ideea „conștientizării” obligatorii a „frumosului folcloric”, nici de către creatorul popular, nici de către destinatar (receptor); în acest sens credem că sunt demne de luat în considerare cuvintele lui Mircea Eliade: […] analiza unei imagini și explicația simbolismului ei pot face abstracție de conștiința pe care o au sau nu asupra acestui simbolism individul sau societatea care vehiculează o asemenea imagine. Un simbol își eliberează mesajul și-și îndeplinește funcția chiar când semnificația sa scapă conștiinței”.

În ceea ce privește poetica folclorică pe care o oferim cititorului român, precizăm că demersul nostru are un obiectiv precis, limitat la prezentarea câtorva elemente de poetică specifice folclorului în general: eroul folcloric, metafora imposibilului, paralelismul negativ, epitetul invariabil, simbolul. (…)

(din „Poetică folclorică”, Editura Universității din București, 1997)