Valeriu Cristea 
Îmi amintesc – e una dintre cele mai acute amintiri ale mele – de o excursie la Someșul Rece. În prima perioadă postbelică, în spiritul unui autentic sindicalism de frumoasă tradiție. „Telefoanele” (se înființase deja o bună cantină – la care am mîncat și eu în ziua deschiderii, dominată de o energică femeie recunoscută acum cu mirare în noua ei postură, ce ne servea foarte autoritară, plină de importanța funcției ce o metamorfozase – și se ofereau în fiecare an, de Crăciun, cadouri copiilor salariaților, într-un cadru sărbătoresc, de către domnul Barta, invariabil recognoscibil deși întotdeauna, firește, în travesti, ceea ce nu ne scutea însă cîtuși de puțin de emoții pe noi cei mici) se preocupau și de organizarea în chip plăcut a timpului liber.
Odată a fost de pildă închiriat chiar terenul de fotbal al Stadionului din Parcul orașului (terenul pe care juca marele „U”!), împreună cu echipamentul pentru două echipe complete, mingi, plase etc. Stăteam cu nasul lipit de gardul de sîrmă și priveam „meciul” din care mai „văd” acum doar verdele de o extraordinară prospețime, aproape răcoros al covorului de iarbă și pe unul din jucători, foarte aproape de mine, aflat în plin efort, cu fața congestionată. Îl cunoșteam, știam cine este, dar în momentul acela expresia chipului său era ușor schimbată de acea seriozitate de joc pe care o au de obicei oamenii mari cînd se copilăresc.
Excursia la Someșul Rece a avut loc într-o toamnă. Era o zi închisă, destul de rece (să pun și cîțiva stropi de ploaie? au existat ei însă cu adevărat?), dar pe care o mai puteai petrece în aer liber, în mijlocul naturii. Am călătorit cu un camion și ne-am oprit chiar pe malul Someșului Rece. Oamenii avuseseră ideea să aducă, pe lîngă mîncare și sticle cu băutură, și un butoi cu bere. Un butoi adevărat cu bere adevărată! (Obiectul de care se leagă în primul rînd acea excursie.) Și, fiindcă tot eram lîngă Someșul Rece, s-a decis ca butoiul să fie depus în rîu, ca berea să se mai răcească pînă la ora prînzului. Ceea ce s-a și făcut, cu competența care nu lipsește niciodată în asemenea împrejurări, nefiind omisă, firește, operația principală: înțepenirea grijulie a prețiosului recipient cu ajutorul unor bolovani anume aleși.
Se vede însă că tocmai lucrul de care ți-e frică nu scapi. Someșul pe malul căruia poposisem era nu numai rece, ci și repede: curgea vijelios, astfel încît butoiul nostru, în ciuda măsurilor preventive, a luat-o din loc. Cînd faptul a fost observat s-a stîrnit, firește, panică, strigătelor de surpriză și de alarmă substituindu-li-se imediat cele „de lucru”, de trecere hotărîtă la acțiune: cîțiva bărbați au început să alerge de-a lungul rîului, la vale, avînd întipărite pe față expresii de vie îngrijorare. În curînd însă toată lumea a răsuflat ușurată: butoiul se afla la numai cîțiva zeci de metri depărtare și ceea ce era mai important: întreg, neavariat, fără un strop de bere pierdut. A fost scos din apă și – ca să nu mai provoace emoții – destupat pe loc. Cred că după atîtea peripeții amatorilor de bere, berea din butoiul buclucaș, rostogolit de valurile Someșului Rece, li s-a părut și mai gustoasă.
Îmi amintesc cum, spre seară, urcați deja în lada camionului (nu peste mult timp urma să se dea probabil semnalul de plecare), o colegă a tatei, o femeie blondă, cu ochi albaștri, numai zîmbete, de o cochetă smerenie (mama rămăsese la Cluj, nu venise cu noi) ne dădea să mîncăm, mie și surorii mele, și cum tata îi mulțumea, oarecum ceremonios, sărutîndu-i mîinile în semn de recunoștință pentru grija plină de afecțiune pe care ne-o purta dar care nouă, copiilor, ni se părea prefăcută, teatrală.
–-
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
