Hidromel

E-nzorzonat oraşul cu hidromel de sărbătoare

şi cresc luminile polare şi bat în portocaliu,

în roşu, în albastru, şi bradu-n vicleim e argintiu

şi stele emoliente împlinesc soprane căzătoare…

Şi viscolesc chenare pentru tristeţi alambicate…

Serviţi, sunt gânduri proaspete, cu glicerină!

Mame şi taţi afelic cântă în coruri din vitrină

şi cărămizile de rai se stivuiesc netulburate…

Întreg oraşu-i frământat de spintecate gustări suculente,

zidurile asimptotelor — vrem, nu vrem — s-au terminat,

iubiri triunghiulare, pe catalige, s-au neantizat…

Păşesc pe lemn îngust întrebările impertinente…

Şi-i bradul sacrificial mult, mult prea epopeic şi prea sus

pentru re-mpodobire, coroniţe rostuiesc îngeri

nedumeriţi, cu sacră misiune, pe-alocuri sângeri,

şi argintatul se închide-n conuri de umbră, nesupus…

Şi-i mult, mult prea târziu tâlcul să-l înverzesc…