Ruleta

Despre Ilarie Constantinescu se spune că era un hoţ singuratic, fără ambiţie şi fără imaginaţie. Nu-şi forţa norocul, ca să nu-L mânie pe Dumnezeu. Şi nu-l căuta de două ori într-un loc. Se mulţumea cu ce pica. Şi dacă nu pica nimic, se consola filosofic că n-a fost să fie. Un hoţ de modă veche ca el nu moare de foame, dar nici nu se îmbogăţeşte. Singurele particularităţi remarcabile erau, în cazul lui, felul cum proceda şi faptul de a proceda totdeauna la fel. Ilarie Constantinescu intra în casele oamenilor. Prefera cartierele cu case mici, cu vilişoare, poate şi pentru că le simţea mai apropiate de omul de altădată care era el însuşi. Suna sau bătea la uşă. Dacă nu deschidea nimeni, încerca uşurel clanţa. Era încuiată uşa? Îşi vedea de drum. Dar se întâmpla să nu fie încuiată. Şi se întâmpla destul de des. Atunci, o crăpa puţintel, vâra capul şi striga: „E cineva acasă?” Nu prea tare, atâta cât să poată fi auzit fără să alarmeze pe locatari sau pe vecini. Uneori repeta întrebarea sau bătea din nou la uşa întredeschisă. Pentru orice eventualitate. Ca un cetăţean onorabil care, nu e aşa, caută pe cineva. După ce se asigura că nu e nimeni înăuntru, intra de-a binelea şi arunca o privire expertă în jur. Alegea repede, dar nu la nimereală, un obiect de oarecare valoare şi uşor de disimulat sub haină sau chiar într-un buzunar, şi pe-aci ţi-e drumul. Nu pierdea vremea cu investigaţii speciale, nu cotrobăia prin dulapuri şi nu spărgea sertarele încuiate. La prima vedere stăpânii casei nici nu-şi dădeau seama că lipseşte ceva. Când îşi dădeau, era în general foarte târziu, uneori după luni de zile. Ştia Ilarie Constantinescu ce să ia şi cum să nu lase urme. Şi, mai ales, ştia ce se poate valorifica. Avea clienţii lui siguri, care nu făceau mofturi, dar nici nu se încurcau cu marfă delicată, care ar fi putut fi recunoscută. Varietatea obiectelor şterpelite de el era imensă, dar erau în general obiecte de serie şi uşor maniabile. Riscul de a fi surprins asupra faptului nu era mult mai mare decât acela de a fi prins la repunerea în circulaţie a obiectelor. Căci nu insista niciodată. Dacă, bătând el la uşă ori odată intrat în casă, apărea cineva, hoţul avea pregătit un mic scenariu. Începea prin a spune: „Vă rog să mă iertaţi de deranj, caut pe domnul Constantinescu”. Numele celui căutat nu era Ionescu sau Popescu, înţelegeţi de ce. Dar de ce tocmai Constantinescu? Hoţul îşi făcuse socoteala că cel mai puţin probabil era să dea peste cineva care să-i poarte numele. Nu era rău gândit. Un soi de empiric calcul al probabilităţilor. I se răspundea, fireşte, că domnul Constantinescu nu locuieşte acolo. Hoţul îşi cerea încă o dată iertare şi se interesa dacă nu cumva domnul Constantinescu locuieşte alături. Semăna, mă rog, cu oricine dintre noi care a primit o adresă greşită şi e puţintel derutat. Domnul Constantinescu nu locuia de obicei nici alături, dar amabilitatea vizitatorului sugera gazdei ideea că o persoană cu acest nume ar fi locuind pe stradă, trei sau patru case mai sus, deşi nu e absolut sigur etc. Şi Ilarie Constantinescu pleca să-şi încerce şansa în altă parte. Cu această metodă n-a avut niciodată probleme şi, vreme de douăzeci de ani, a trăit foarte bine din furtişagurile lui. Firea cumpătată l-a ferit de neplăceri. Puţini din cei călcaţi de el şi-ar fi închipuit, văzându-l, cu ce se ocupă: era un bărbat fără vârstă, îmbrăcat cât se poate de nebătător la ochi care pătrundea cu pas ferm în curţi şi în case, şi ieşea din ele la fel, suna sau bătea la uşă, salutând politicos şi întrebând dacă acolo locuieşte domnul Constantinescu.

Toate acestea, până într-o zi când lui Ilarie Constantinescu i s-a întâmplat un lucru extraordinar. Nu, n-a fost prins furând şi n-a ajuns la închisoare. Nefiind un hoţ ca toţi hoţii, nu le-a împărtăşit destinul. Întâmplarea este de altă natură, dacă mă pot exprima aşa, şi merită să fie povestită. Ei bine, într-o zi de toamnă, pe la ora 10 dimineaţa, Ilarie Constantinescu a ochit o casă arătoasă dintr-un cartier prin care nu mai fusese înainte, a sunat sau a bătut la uşă, după obicei. Uşa s-a deschis şi în prag s-a arătat o femeie bătrână, care, se vedea, abia apucase să-şi scoată şorţul de bucătărie. Obrajii îi erau încă roşii de căldură. „Vă rog să mă iertaţi, caut pe domnul Constantinescu”, spuse, dând uşor din cap Ilarie Constantinescu, gata de fapt să se retragă. „Poftiţi, poftiţi, răspunse femeia făcându-i loc să treacă, domnul Constantinescu vă aşteaptă”. Perplex, hoţul a schiţat o mişcare de salvare: „Sunteţi sigură că mă aşteaptă? Cred că e o confuzie. Eu caut pe domnul Ilarie Constantinescu”. Şi a accentuat prenumele. „Intraţi, stărui femeia, domnul Ilarie Constantinescu vă aşteaptă”. Nu era chip să o faci să înţeleagă pe biata bătrână că e la mijloc o încurcătură, aşa că vizitatorul, împins puţintel şi de curiozitate, o urmă într-o sufragerie plină de mobile vechi, dar aerisită şi destul de luminoasă. Domnul Constantinescu, celălalt, şedea într-un fotoliu şi părea că moţăie. Era un bărbat venerabil, îmbrăcat cu o haină de casă peste cămaşa albă, cu cravată. Era bărbierit proaspăt. Respira un aer de curăţenie fizică şi de vigoare. Pe genunchi avea un pled. „Apropiaţi-vă, zise el deschizând ochii şi revenind neaşteptat de repede la realitate, dacă până atunci dormise cu adevărat. Apropiaţi-vă! Uite, astea sunt cărţile”. Şi arătă spre o etajeră de lemn, înaltă până în tavan, plină ochi cu volume legate în piele, pe cotorul cărora era scris cu litere mari aurii numele autorului şi titlul, şi cu litere tot aurii, dar ceva mai mici, numele posesorului: Ilarie Constantinescu. Hoţul înghiţi în sec de câteva ori, de emoţie, dar nu-şi pierdu cumpătul. Coincidenţa începea să-l amuze. Aruncă o privire circulară asupra rafturilor, ciocăni cu degetul câteva cotoare, apoi se hotărî să ia taurul de coarne. „Cred că e o neînţelegere. Dumneavoastră aşteptaţi, bănuiesc, un anticar, iar eu… eu nu mă ocup de cărţi… eu caut pe doctorul Constantinescu…” Bătrânul, tot fără să se ridice din fotoliu, răspunse: „Eu sunt doctorul Constantinescu”. Şi adăugă aproape imediat: „Dar nu mai dau de mult consultaţii… De altfel sunt pe jumătate paralizat”. Şi privi spre propriile picioare ascunse sub pled. Vizitatorul avu o secundă de panică, dar reuşi să o depăşească printr-un mare efort de imaginaţie, poate cel mai mare din viaţa lui: „Vai, nu doresc nicio consultaţie, domnule doctor. Continui să cred că e o confuzie… O coincidenţă… Ştiţi, eu sunt purtătorul unui mesaj pentru doctorul Constantinescu din Sibiu”. Numele oraşului îl inventă pe nerăsuflate, deşi putea părea fără niciun rost, ca şi cum s-ar fi agăţat de un colac de salvare. Celălalt, tot binevoitor, spuse ceva ce Ilarie Constantinescu nu auzi sau auzi, dar urechile îi vuiră atât de tare încât înţelesul rătăci câteva secunde bune până să se fixeze în creierul lui. Celălalt spusese: „Dar, dragul meu, eu sunt doctorul Constantinescu din Sibiu. Aşa mă ştie toată lumea, deşi locuiesc în Bucureşti de o viaţă”. Era prea de tot! O potrivire sau două treacă-meargă, dar a treia… Ba nu, dumnezeule, a patra! Ilarie Constantinescu era conştient că ar fi trebuit să facă ceva, să plece, s-o ia la sănătoasa, dar nu era stilul lui. Şi stilul e omul. Totdeauna se comportase cu calm. Ieşise pe uşă la fel cum intrase. Nu poţi să-ţi schimbi obiceiurile dintr-o dată. Iar gazda tocmai îl întreba: „Şi de la cine este mesajul?” Ilarie Constantinescu spuse ezitant: „De la un prieten… adică, n-aveţi de unde să-l cunoaşteţi… cred că e o greşeală…” Apoi, la întâmplare: „De la domnul profesor Nicolescu.” Bătrânul se învioră subit: „Ei, ei, şi mai zici că e o confuzie! Păi, dacă te-a trimis el… Chiar ieri i-am telefonat, în legătură cu cărţile astea, de care vreau să scap. Eu nu mai citesc. Nu mai văd bine. Îmi menajez ochii. De ce să stea degeaba? Mai scot şi ceva bani, căci din pensie, îţi închipui şi dumneata, nu se poate trăi. L-am rugat să-mi trimită un anticar… zici că nu eşti anticar… mă rog, nu asta contează, pe cineva care se pricepe…” Ilarie Constantinescu înţepenise de uimire. Totul se potrivea. Tot ce-i trecea prin cap. Tot ce-i ieşea din gură. Nu era lucru curat. Auzi, şi numele lui Nicolescu se brodise! Ce naiba era de făcut? Acum aproape că îi plăcea buclucul. Deşi înghiţea în sec la fiecare două secunde. Voia să ştie cât mai ţine norocul, vorba vine, cu el. În tinereţe jucase şi el din când în când la ruletă, la chemin de fer şi la celelalte şi ştia cum e: când eşti în mână câştigi pe orice, pe orice număr, e ca un făcut. Apoi, deodată, nu-ţi mai iese nimic. E ca şi cum numerele faste şi cele nefaste n-ar fi inextricabil amestecate, ci separate, şi încă foarte grijuliu, ca bilele de culori diferite de la abac. Bătrânul nu isprăvise de vorbit: „… Fă-mi, rogu-te, un preţ, ne înţelegem şi pe urmă vii să le iei”. Aşa că Ilarie Constantinescu, prins în joc, plusă imprudent: „O clipă, o clipă, v-am spus că sunt doar purtătorul unui mesaj din partea domnului Nicolescu. Atât şi nimic mai mult. Rolul meu se opreşte aici. Iar mesajul n-are nicio legătură cu cărţile. Vedeţi, aceasta e dovada că nu sunteţi domnul Constantinescu pe care-l caut eu. Mesajul este următorul (aici se gândi o fracţiune de secundă şi se azvârli cu capul înainte): hoţul vine la ora 10. Vorbise rar şi răspicat. Bătrânul tresări violent şi spuse, cu precipitare, în şoaptă: „Da, da, abia acum înţeleg… Iartă-mă… Te-am făcut să pierzi o groază de vreme şi asta poate duce la o nenorocire. Te rog, caută repede în raftul acela… al doilea de jos… acolo, da… scoate a doua carte din stânga, rândul din spate… ai găsit-o… dă-o-ncoace”. Ilarie Constantinescu execută ca un automat tot ce i se spusese şi depuse cartea în mâinile bătrânului. Acesta, cu degete şovăielnice, o răsfoi în fugă şi extrase dintre pagini un plic destul de voluminos. Îl întinse vizitatorului: „Ia-l… Dumnezeu să-l ajute pe prietenul nostru.” Ilarie Constantinescu nu se mişcă. Îl durea înfiorător capul. Ceea ce se petrecea era absolut nemaipomenit. Un număr atât de mare de coincidenţe ţinea de absurd. Hazardul ne joacă uneori feste, dar aici era altceva, cu totul inexplicabil. Drăcesc! Drăcesc! În douăzeci de ani nu i se răspunsese niciodată afirmativ la întrebarea cu ajutorul căreia încerca să scape din încurcătură când locatarii se aflau acasă. Nici un Constantinescu nu se întâmplase să locuiască la adresele cercetate de el. Şi, acum, deodată, potrivelile se ţin lanţ… El spune ce-i trece prin cap, inventează nume şi parole (ba chiar riscă rostind o parolă din care bătrânul i-ar fi putut pricepe jocul: nu era el hoţul care venise la ora 10?) şi totul se potriveşte. Tocmai în asta constă absurditatea, în coerenţa desăvârşită, în dispariţia din realitate a întâmplătorului, a accidentalului, înlocuite de o necesitate teribilă şi strictă ca un cerc de fier.

Ilarie Constantinescu, speriat de-a binelea, continua să nu se clintească din loc, deşi bătrânul, uimit la rândul lui, îl implora cu voce plângăreaţă să se grăbească. Parcă se pierduse cu firea. Se bâlbâia, ţipa, gemea stins. Ilarie Constantinescu simţea un cerc de fier care-i strângea tâmplele. Niciun cuvânt nu-i venea în minte. Secundele treceau greu, insuportabil, se târau ca nişte melci. Brusc, cercul plesni. Şi Ilarie Constantinescu spuse: „Mulţumesc, domnule, voi duce plicul unde trebuie”. Şi dădu să plece. Dar bătrânul exclamă, regăsindu-şi stăpânirea de sine: „Unde vrei să-l duci? Desfă-l aici, în faţa mea!” Ilarie Constantinescu se uită abia acum la plic. Nu avea obişnuita clapă triunghiulară. Şovăi. Privi în jur după un coupe-papier. Bătrânul din fotoliu fu din nou cuprins de nelinişte şi, când înţelese ce caută, începu să strige: „Oh, pentru Dumnezeu, umblă cu grijă! Eşti cel mai neîndemânatic om din lume. Nu ţi s-a spus ce e în plic?” Ilarie Constantinescu era destul de inteligent ca să înţeleagă că situaţia îşi schimbase sensul, că nimic nu se mai lega. Acum toate numerele erau perdante. Cu un gest reflex, îi întinse bătrânului plicul. Acesta îşi duse mâinile la spate, înspăimântat, şi se răsti la el: „Nu am dreptul s-o fac eu! Dumneata chiar nu înţelegi un lucru atât de simplu? Dar cum e cu putinţă să nu înţelegi? Au trimis un prost. Cum au putut să trimită un om ca dumneata într-o asemenea împrejurare? Strici totul, totul…?” Hoţul se mişca de pe un picior pe altul, complet aiurit, neştiind ce trebuie să facă. Chiar nimic nu se mai potrivea? Rupse plicul cu atâta nervozitate încât din el căzură pe jos o mulţime de hârtii împăturite, care se risipiră, parcă duse de vânt, pe covor, pe sub fotoliul bătrânului, câteva ajungând până sub etajera cu cărţi. Domnul Constantinescu, celălalt, păru în culmea unei furii neputincioase: „Nenorocitule, ce-ai făcut? Cum ai putut să faci asta? E o neînţelegere, la mijloc, e o confuzie, dumneata nu poţi fi purtătorul mesajului, acela ar fi ştiut… ar fi ştiut… Cine eşti dumneata? Cine te-a trimis? Cum ai intrat aici?” Apoi, ca şi cum ar fi vrut să se ridice în picioare, zvârli pledul de pe genunchi. Pipăi cu mâna tremurătoare speteaza fotoliului. Trase tare de un şnur. Femeia care îi deschisese vizitatorului se ivi ca din pământ. Bătrânul ţipă isteric: „Dă-l afară, dă-l afară! Impostorul! Hoţul!” Şi, pentru prima oară în viaţa lui, meticulosul şi calmul Ilarie Constantinescu, vizitatorul politicos care nu atrăgea nimănui atenţia, se văzu alungat dintr-o casă, îmbrâncit pe scări, în văzul şi în auzul vecinilor, ca un hoţ ordinar. Dacă n-ar fi fost atât de uluit de toată întâmplarea, s-ar fi simţit, desigur, foarte jignit.

Nu se ştie dacă Ilarie Constantinescu şi-a continuat furtişagurile prin case sau s-a lăsat păgubaş. Eu înclin să cred că măcar metoda şi-a schimbat-o. După ciudata înlănţuire de fapte pe care le-am povestit, nu-mi vine să cred că gura lui s-a mai putut descleşta vreodată, în faţa unei uşi deschise, ca să întrebe cu inocenţă: „Aici locuieşte domnul Constantinescu?”

(1986)

(sursa foto: gandul.info)