Horia GârbeaHoria Gârbea
22.12.2017

În întunericul unei săli de teatru

Pentru excursia culturală, vegetariana carnivoră a primăriei înveşmîntase adecvat trupul său şui şi bondoc, în straiele prin care semnala apartenenţa ei la o lume fină, de boemă şic, puţind de snobism nedisimulat. Avea o bluză neagră şi mulată încît, prin lipsa sutienului, sfîrcurile să devină absolut evidente. Aceasta nu se lăsa pînă la talie şi burta, care nu era chiar micuţă, ieşea cu buric cu tot spre lume. În jos se aţinea o fustă neagră din volane suprapuse ce lăsa să se observe strîmbele uscături inferioare învelite în şosete vărgate şi vîrîte în bocanci cu bombeul uriaş şi garnisit cu ornamente arginitii. Numita fustă se lega de talie cu un lanţ care ar fi stăpînit un labrador puternic. Alte lanţuri spînzurau de grumazul scurt, unele ţinînd nişte pietroaie fasonate şi lăcuite de artişti plastici. De altfel tot belşugul de inele şi brăţări erau din argint sau nichel ca şi belciugele din urechi.

Peste bluza decoltată zadarnic avea o închipuire de vestă din satin auriu gen plapumă, dar brodat la o casă de mode vestită. Îşi încinsese ţeasta cu un batic ruginiu sulit şi prins la ceafă într-un scarabeu de argint de un sfert de kil. Dacă ar fi apărut aşa la primărie, portarul ar fi chemat salvarea.

Nu se fardase, că nu se croia pe imagine, dar, contrar obiceiului său, se parfumase straşnic cu nişte esenţe dulci. Motancea suporta totul cu indiferenţa lui obişnuită, mai ales că de cînd cu teatrul văzuse şi mirosise multe ciudăţenii. Dar şoferul lui Camil simţi tot drumul nevoia să vomite. O scoase la capăt cu bine şi îi depuse pe cei doi în faţa treptelor monumentale ale Teatrului Naţional din Călăraşi, sub privirile sarcastice ale Străbunului Dromichetes.

Ivan Cosma îşi ascunse cum putu dezamăgirea cumplită de a fi ratat din nou prezenţa lui Camil. Transferă atenţia spre Aluniţa, care în fond îi obţinuse banii şi care, bănuia regizorul, va avea oricum o longevitate în primărie peste a lui Camil. Totuşi nu uită, printre picături, să sune la restaurant spre a se diminua luxul meniului.

Apăru şi Iacint să dea bineţe ceea ce îl expuse la ventuzele admiratoarei. Ivan îi plasă un semn hotărît precum că să pună cosorul pe excitată. Manoil si Motancea se duseră la cabine să se pregătească de începutul repetiţiei. Ivan Cosma continua să o vrăjească pe Aluniţa în biroul lui, prezentîndu-i muzeul de trofee ale turnirurilor lui planetare.

Deodată, podeaua prinse a se zgudui şi răsună un strigăt barbar de salut într-o limbă neprecizată, ceva între „Hola!” şi „Hello!”. În vasta catedrală a glorei lui Ivan Cosma intră jovial Viktor Fuss. Era îmbrăcat în piele cu totul, pînă şi pălăria îi era dintr-un fel de toval tăiat în fîşii împletite. S-ar fi zis că venise pe motocicletă, dar nu era aşa. Sosea de la Buenos Aires unde pusese „Azilul de noapte” în ruseşte, pentru comunitatea italiană, cu trei vedete din Franţa. Auzise ca din aer de şnurul la montarea lui Cosma şi se prezentase să vadă şi să îi ofere un proiect pentru acea toamnă. Voia să monteze la Călăraşi şi pace. Gîndul că era pîndit de Cosma să-şi rupă gîtul nu-l vizitase deloc.

Aluniţa privea fascinată noul venit despre care ştia mii de informaţii şi căruia îi văzuse toate piesele cu dezbrăcaţi. Nu zărise în toată viaţa ei particulară atîtea mădulare cîte privise pe scenă în montările lui Fuss. Belea ochii la el ca la un extraterestru corcit cu o zeitate. Nu asta îl oftică pe Cosma, total eclipsat şi redus la nimicnicie, ci faptul că Fuss avea să asiste la repetiţie, nu putea să-l oprească, şi cine ştie ce va zice prin oraşele patriei.

Fuss era bine dispus şi înclinat spre consideraţie pentru Cosma la care avea acum un interes. Aşa că, după ce îi învineţi umărul lovindu-l apreciativ de sus în jos cu pumnul său mare bine strîns, îi lăsă prim-planul. Dar lui Ivan îi trecuse cheful, iar Vasilisca de Alun tot nu-şi revenea. Directorul strînse cele două telefoane şi staţia de emisie cu care conducea spectacolul şi îi pofti scurt în sală că urma să înceapă festinul de sînge al piramidalei sale montări.

Pentru cei nedeprinşi, faptul de a gini o repetiţie dintr-o sală de teatru 90 la sută goală e neliniştitor. Pluşul scaunelor foşneşte uscat, aerul curentează. Impresia că hoarda de pe scenă se osteneşte oarecum pentru tine te stinghereşte, iar goliciunea locurilor din jur te zguduie pe dinăuntru ca atunci cînd intri singur într-o pădure tăcută. Cu mai mulţi, aceeaşi cărare pare altfel.

Aluniţa trăia din plin această senzaţie de rătăcire silvestră, în sunet ruginit de frunze uscate, uimită, dar şi prudentă, ca Dante pe povîrnişul spre gura Iadului. Era gata să simtă vreo panteră pătată înhăţînd-o de cur. Drept Virgiliu călăuzitor îl avea pe Fuss care îi vorbea tare, pînă a nu se stinge lumina. Îi povestea despre ceva ce, din pricina emoţiei şi a românei deficiente a acestuia, fătuca nu mai înţelegea.

Ivan Cosma se căţără în picioare pe scaunul lui plasat în faţa ultimului rînd. Făcu semne largi şi categorice spre cabinele de sunet şi lumină aflate în spatele sălii. Apoi grohăi ceva în aparatul de emisie şi se aşeză nervos.

Luminile din sală începură să scadă şi tot scăzură încet. Primavera primăriei simţi o anxietate şi mai adîncă. I se găina pielea pe antebraţe. Fuss, din dreapta ei, trecut prin teatru, ştiu ce ofuri incomunicabile o încearcă. Întinse la fix mîna stîngă, nimerind fără greş spaţiul liber dintre bluză şi fustă. Prinse între degetul mare şi arătător o bucată din burta încălzită şi o ciupi zdravăn, a încurajare. Becurile se stinseră complet.

(sursa foto: kempinsky.pl)