Cristina Crețu 
Odată, am vizitat o fabrică de lângă Shanghai. La intrare, scria mare pe un dreptunghi metalic, fixat în iarbă, printre flori: “Our client is our God”. Ohoho, mi-am zis, nici chiar așa.
Directorul general ne-a ieșit înainte în fața intrării. Era cel mai bine făcut. Toți oamenii de lângă el, mici și slabi. I-am întins mâna și l-am electrocutat, cum mi se mai întâmplă uneori. Dau drumul la robinet și, când ating apa, mă electrocutez. Sau când ating obiecte metalice. Îmi strâng palmele ca doi melci și nu mai vreau să le deschid. Mă sperii. Omul a zâmbit și a trecut peste asta, iar într-o vreme, când luaserăm o pauză pentru cafea, mi-a arătat o poză cu vila lui, o casă ca un buncăr, un cub imens și vișiniu, cu ferestre mici. O clădire fără nimic spectaculos, pe care o privea cu mândrie. Așa e omul, se leagă de casa lui cu un fir nevăzut. Omul era bogat și m-am gândit deodată la casa noastră de la țară.
Prin ‘ 56, nu aveam curent. Eu nici nu eram născută atunci.
Când mama povestea niște întâmplări îndepărtate, o auzeam:
– Dar… stai, că tu nu erai…
– Unde eram, mamă? o întrebam eu, curioasă.
– Pe țeava tunului, zicea tata și toți râdeau.
În ’56, un vecin și-a luat televizor. Era singurul om din sat care avea. Lucra ca șofer pe un Aro la Procuratură.
– Dacă te făceai că te duci seara la el, adunai un coș de încălțăminte din fața ușii, povestea mama. Venea lumea să vadă, nu mai aveau loc, care pe pat, care pe jos.
– Și noi când ne-am pus curent?
– Mai târziu, mi-a răspuns mama, după ce m-am certat cu una care mi-a zis:
– Nu ai tu, fa, ce am eu!
– Ce-ai tu, fa? Casă ai tu, casă am și eu, aragaz cu butelie ai tu, aragaz am și eu.
– N-ai curent, asta n-ai, i-a trântit-o vecina.
Mama i-ar fi zis în față că aceasta nu fusese fată mare când se măritase, dar a tăcut, să nu mai dezgroape morții.
– Nu mai știu ce am făcut, ce n-am făcut, că m-am dat peste cap și am băgat și eu curent în oala mea de pământ…
Mă uitam în ochii ei și-i citeam suferința, eforturile și îndârjirea de a fi în rândul lumii.
– E, câte n-au fost, pe toate le-am trecut, s-au dus, a mai spus ea coborându-și privirea și rămânând cu ochii larg deschiși, fără să clipească, gândindu-se la vremurile acelea grele, care îi mai treceau o dată ca umbrele pe sub frunte.
