Ramona Müller 
Viața nu este nici urâtă, nici frumoasă, dar este originală!
„Spre deosebire de celelalte boli însă, viaţa e întotdeauna mortală. Nu suportă tratamente.” afirma Italo Svevo (19.12.1861 – 13. 09.1928), scriitor și dramaturg italian, eseist și critic, om de afaceri, tatăl romanului italian modern, primul care introduce psihanaliza în literatură. Provenind dintr-o familie italo-germană cu origini evreiești, Ettore Schmitz adoptă pseudonimul literar Italo Svevo, pentru a cumula elementele multiculturale specifice tradițiilor sale. Copilăria și adolescența le petrece în Trieste, orașul dominat demografic de italieni, dar aflat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, urbe aflată în plină dezvoltare economică și conectată la viața culturală central europeană.
Dezamăgit de rezultatele primelor două romane pe care le publică pe propria cheltuială, Ettore Schmitz se retrage în lumea afacerilor, preluând de la socrul său firma care producea vopseluri pentru nave. „Această lipsă de înțelegere mă copleșește, îmi demonstrează că pur si simplu lumea refuză să mă priceapă”, afirma italianul care va absenta 25 de ani din peisajul literar. Ca industriaș va înregistra, în baza cunoștințelor și studiilor de natură comercială, profituri substanțiale, în special în timpul și după primul război mondial. Guvernul austriac îi cere rețeta ce producea, la acel timp vopseaua antirugină pentru submarine, dar burghezul Schmitz refuză să o divulge.
După ce este comparat cu un ”Proust al francezilor”, datorită intervenției și sprijinului prietenului său James Joyce, italienii încep să îl citească (Conștiința lui Zeno) și să îi recunoască meritele literare la nivel european, chiar (și) ceea ce numim astăzi ”licența poetică”, ca formă originală a scriiturii sale vehemente de la acea vreme.
Venind din două veacuri diferite, însumând două personalități diferite într-un pseudonim, narator și protagonist al vieții sale scrise, afacerist și literat, martorul unor evenimente istorice și un bun familist, Italo Svevo este acum mult mai celebru în plan european decât era Ettore Schmitz acum 80 de ani în Trieste. El nu inventează lumea literară, el este prezent în această lume, unde respirația vieții contestă morala falsă, deoarece realitatea firească se bazează pe practică și dovezi palpabile.
***
Senilitate
Cu tot întunericul, o recunoscu numaidecât, la cotitura străzii Campo Marzio. Ca s-o recunoască, îi era de ajuns să-i vadă doar umbra, cu mișcarea aceea neritmată, mereu lină, înaintând ca un corp tras parcă de o mână sigură, duioasă. Îi alergă în întâmpinare și, dinaintea culorii minunate a chipului, o culoare ciudată, intensă, egală, fără pată, simți că-i izbucnește în piept un imn de bucurie. Ea venise; și, când se sprijini de brațul lui, avu senzația că i se dăruiește toată.
O conduse spre mare, departe de aleea pe care se mai vedeau mișcându-se câțiva trecători, iar pe plajă se simțiră singuri cu adevărat. Ar fi vrut să o sărute îndată, dar nu îndrăzni, deși ea, care nu rostise nicio vorbă, îi zâmbea încurajator. Numai ideea că ar fi putut să-și atingă buzele de ochii ei, de gura aceea îl emoționă adânc, îi tăie respirația.
-Of, de ce ați întârziat atât? Mă temeam că nu mai veniți.
Vorbea așa, dar supărarea deja îi trecuse; ca unele animale, iubind, simțea nevoia să se tânguiască. Mai târziu i se păru că atunci își prezentase nemulțumirea în cuvinte voioase.
– Nici nu-mi vine să cred că vă am aici, lângă mine.
Cugetând, simți pe deplin cât e de fericit.
– Și eu care credeam că nu poate exista o seară mai frumoasă decât cea de săptămâna trecută. Ah, era mult mai voios acum, când se putea bucura de cucerirea deja întâmplată. Ajunseră la sărut mult prea repede, având în vedere că, după prima pornire de a o strânge în brațe imediat, el s-ar fi mulțumit și numai s-o privească și să viseze. Dar ea înțelegea sentimentele lui Emilio încă mai puțin decât el pe 17 ale ei. Îndrăznise s-o mângâie timid pe păr: cât aur! Dar aur era și pielea, și toată făptura ei. Cu asta credea că zisese tot, însă Angiolina nu era de aceeași părere. Ea rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse că o doare un dinte.
– Aici, zise, și îi arătă gura ei intactă, gingiile roșii, dinții albi și zdraveni, un sipet de pietre prețioase înșirate de un făuritor fără pereche, sănătatea.
El nu râse, ci sărută gura care i se oferea.
Îi ceru iertare; nu știuse să se facă înțeles, astfel că repetă cu curaj, dar cu alte cuvinte, ce îi spusese mai înainte. Ea nu luă în seamă noua jignire, dar păstră un timp tonul supărat:
– Nu vreau să credeți că mie mi-ar fi fost indiferent care dintre domnii aceia m-ar fi abordat. Lor nu le-aș fi permis nici măcar să mi se adreseze.
La prima lor întâlnire, își amintiseră vag că se zăriseră pe stradă cu un an înainte; prin urmare, el – spunea Angiolina – nu era pentru ea primul venit.
– Iar eu, declară solemn Emilio, nu voiam să spun decât că nu vă merit.
Abia atunci izbuti să-i dea povețele care ei aveau să-i fie atât de folositoare. O găsea prea dezinteresată și o deplângea. O fată de condiția ei trebuia să-și cunoască interesul. Ce anume e cinstea pe lumea asta? Interesul! Femei cinstite sunt cele care știu să găsească un cumpărător care plătește bine, cele care nu cedează decât atunci când găsesc ceea ce le convine. Rostind aceste cuvinte, se simți insul imoral și superior care vede și ia lucrurile așa cum sunt. Puternica mașină de gândit, cum se considera el, ieșise din inerție. Un val de orgoliu îi umflă pieptul.
Ea îi sorbea cuvintele, uimită și atentă. Păru să fi înțeles că femeia cinstită e totuna cu femeia bogată.
– Aha, atunci, așa sunt cucoanele alea mândre?
Pe urmă, văzându-l mirat, își retrase cuvintele; însă, dacă el ar fi fost, așa cum se credea, un bun observator, și-ar fi dat seama că ea nu mai urmărește raționamentul care o surprinsese mai devreme.
El repetă și comentă ideile expuse: femeia cinstită își știe prețul; acesta e secretul ei. Trebuie să fii sau măcar să pari cinstită. Era deja rău că Sorniani putea vorbi cu ușurință de ea, era și mai rău că ea declarase că ține la Leardi – aici dădu frâu liber geloziei –, fustangiul acela mai compromițător decât toți la un loc. E mai bine să faci decât să arăți că ai făcut ceva rău.
Ea uită imediat ideile generale expuse de el pentru a se apăra cu îndârjire de atacuri. Sorniani nu avea de ce bârfi pe seama ei, iar Leardi nu era un băiat câtuși de puțin compromițător. În seara aceea, lecția se opri aici, pentru că el socotea că doctoria aceea atât de puternică trebuia administrată în doze mici. În plus, i se părea că făcuse un sacrificiu prea mare renunțând câ- teva clipe la dragoste.
Dintr-un sentimentalism literar, numele Angiolina nu-i era pe plac. O boteză Lina; apoi, neajungându-i alintul acesta, îi dădu un nume franțuzesc, Angèle, pe care apoi adesea îl înnobilă și prescurtă Ange. O învăță să-i spună că-l iubește în franțuzește. Aflând ce însemnau cuvintele acelea, ea refuză să le mai spună, dar la următoarea întâlnire le rosti fără a mai fi îndemnată: Je tèm bocù.
(traducere din limba italiană de Smaranda Bratu Elian)
