Mea culpa

Am prins-o în ultimii săi doi ani de viață. Era mulțumită că reușise să-și vadă fiul recăsătorit, din nou tată, fericit, după un divorț extrem de chinuitor și de răsunător. Din păcate, viața a îndreptat foarte puțin din nefericirea ei, pentru că a murit cu o durere neîmpărtășită, considerându-se neînțeleasă, cum s-ar spune ”cu dreptatea în mână”.

Totul a început la scurt timp după căsătoria mea, când, însărcinată fiind, mă sunase cineva binevoitor să ”mă avertizeze” că această rudă apropiată a mea era ”nebună” și trebuia ”să am grijă să nu cumva să se moștenească”. Îi spusesem soțului meu ce se întâmplase și mă sfătuise să nu bag în seamă, asigurându-mă că unii oameni se simt bine când ”mint sau bagă zâzanie”. O cunoscusem ca fiind o femeie extrem de bolnavă, incapabilă să se ridice din pat, având niște dureri incredibile, ciugulind extrem de puțin din ceea ce i se aducea. Dorise să trăiască singură, deși fusese tot timpul susținută și ajutată de către cei trei copii ai ei, rugându-se mai tot timpul lui Dumnezeu pentru aceștia, familiile și mai ales copiii lor.

Eu având un copil bolnăvicios, mă ferisem să i-l aduc, așa rar, când o vizitam, dar când acesta împlinise trei luni, de ziua ei, mă gândisem să-i fac o surpriză și să i-l arăt. Cum l-a zărit, nu știu unde găsise femeia atâta putere să se ridice în mâini, punându-se în șezut, rugându-mă să i-l dau să-l țină puțin în brațe. Am acceptat, urmărind-o cu mare grijă și, mai ales, teamă să nu cumva să-l scape, știind-o mereu fără vlagă. O priveam impresionată asistând la reînvierea ei, care de ani trăise aproape ca o legumă. Dragostea pe care o afișa în privire, chipul ei fericit și vorbele pline de căldură și de intelectualitate mi-au rămas o vie amintire pentru tot restul vieții mele. Bineînțeles, n-a rezistat decât foarte puțin cu bufleiul meu în brațe, important este că atunci înțelesesem cât era de bună, pentru că doar un om bun poate iubi atât de mult copiii. În timpul scurt de când o cunoscusem, încercam s-o descopăr, descosându-i pe fiii ei, mai mult decât erau ei dispuși să-mi spună, urmărind să prind vreun fir dacă femeia era cu adevărat nebună. O vizitasem de puține ori, îi admirasem exprimarea atât de elevată, trădând o cultură extrem de bogată, povestea atât de frumos într-un ritm constant și calm, care contrasta dureros cu condiția ei de om sărac și foarte neputincios. În ciuda faptului că tot timpul fusese atât de neajutorată, emana bogăție spirituală. Fiica ei îi aducea cărți și ziare, pe care, atunci când se simțea în stare, le devora.

Îmi amintesc perfect drumul de întoarcere din acea zi, încărcat de regrete și mai ales de revoltă. Mi-aș fi dorit atât de mult să împărtășească măcar nepoților ei educația pe care o stăpânea. ”Să îți dea Dumnezeu un astfel de om atât de deștept și să nu te poți bucura de el!” gândeam cu multă tristețe. Apoi, admirându-mi frumusețea de copil pe care îl țineam în brațe, îmi amintisem cu groază ce mi se spusese cândva, să am grijă că nebunia se moștenește în neam. Decisesem astfel să reiau pe ocolite discuția cu fiica sa, mărturisindu-i cât eram de impresionată de nivelul intelectual al mamei ei, eu neavând norocul de a avea pe careva în jurul meu atât de educat ca ea. Și așa a început povestea ei.

Aflasem că această rudă fusese șefă de promoție la Facultatea de Istorie din Iași pe la începutul anilor ’50; având nota cea mai mare din țară, obținuse repartiție la ceea ce era atunci Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român – care ulterior se transformase în CC al PCR – și care pregătea propriul muzeu, invocând propria istorie exact în locul a ceea ce fusese atunci (și acum) Muzeul Țăranului Român. Viitorul suna promițător pentru tânăra și silitoarea absolventă, doar că, ajunsă la fața locului, realitatea se conturase cu totul altfel decât își imaginase ea, croindu-și visuri, pregătind documente, dorind să purceadă la treabă respectând ideile și principiile științifice pe care le dobândise în facultate, conform cărora orice moment sau relatare istorică trebuie susținute de dovezi.

Din păcate, cei implicați în proiect urmăreau cu totul alte planuri, în care principalul obiectiv era de a arăta contemporanilor că partidul comunist fusese cel mai numeros și cel mai iubit de popor. Dovezile momentului demonstrau în mod evident că partidul avusese doar câteva sute de membri și mulți dintre aceștia trădau legături puternice cu Moscova, de unde și scoaterea acestuia în afara legii. Spre ghinionul ei, șeful fusese ilegalist, fără studii superioare și nu accepta în ruptul capului această variantă. Văzând că nu o scotea la capăt cu ea, hotărâtă să nu mistifice adevărul, a pornit o campanie împotriva ei, scormonindu-i în trecut, identificând informații care i-au ”pătat” dosarul. Astfel s-a reușit retragerea ei în umbră cu succes. Din acel moment, a acumulat frustrări dureroase, îmbolnăvindu-se treptat tot asistând cum comuniștii nu aveau deloc nevoie de oameni bine pregătiți, ci doar de obedienți, buni executanți care să ducă la îndeplinire sarcinile partidului. În mod paradoxal, deși a lucrat un timp în acel loc, nu a fost niciodată membră de partid. În următorii ani s-a retras definitiv, dedicându-se celor trei copii ai săi, pentru ca mai târziu, pe fondul unor probleme conjugale grave, să se îmbolnăvească de supărare.

Înțelesesem că ”sursa” nebuniei ei aparente ar fi fost crunta experiență de viață, fiind un om bine pregătit, dar cu psihicul slab, neinițiată pentru a răzbi în vremuri încărcate de neadevăr și nedreptate. Era tot mai evident că cea care mă sunase – fosta soacră a unuia dintre cei doi fii ai ei – mai mult ca sigur cunoscuse povestea și nu era capabilă să facă diferența dintre o boală care se moștenește și alta creată de condiția de viață umană. Mai mult, în cei doi ani cât am cunoscut-o, n-am întâlnit vreo situație care să mă fi pus pe gânduri și care să fi trădat semne evidente de nebunie. A murit la scurt timp după ce i-am descoperit povestea, suferind de fapt de o boală cruntă, care îi pietrificase intestinele și care o chinuise cumplit ani de zile. Fusese mereu bună cu mine și tot timpul lucidă. Anii au trecut, dar eu încă îmi fac ”mea culpa”, numai pentru faptul că am avut îndoieli legate de acest om atât de valoros.

*

De când a murit regele mă încearcă un alt sentiment greu de vinovăție. Fac parte din acea categorie de oameni crescuți cu ideea că regele a plecat cu zece vagoane pline cu aur, că era un profitor care urmărea să ne vândă străinilor, după ce ne-ar fi slugărit și ne-ar fi tocat bogățiile pentru ca el și familia lui să trăiască în huzur, iar averea lui s-a clădit pe banii noștri. Am germinat și eu mulți ani în tinerețea mea această mitologie, până când am deslușit tâlcul poveștii rudei mele. Dincolo de această dramă, de atunci mi-am promis să mă aflu în continua căutare a propriului adevăr. Am înțeles că dacă vreau cu disperare să-l cunosc, trebuie să caut mult, citind, întrebând, urmărind, comparând, așteptând și, cel mai important, înțelegând. Am cotrobăit astfel prin puțina istorie care a mai rămas ”în viață”, prin mărturiile unor oameni care au prins și alte vremuri decât comunism și, după îndelungi călătorii prin țară, am constatat cu uimire că tot ce este mai ales are legătură cu povești despre regi și regine. Am descoperit că nu trebuie să fiu monarhistă ca să înțeleg că cele mai frumoase clădiri din această țară, cea mai înfloritoare perioadă culturală, cele mai importante repere umane provin din acea perioadă. N-a fost atât de greu, a fost suficient să mă mobilizez, să-mi folosesc capul, să mă cuplez la cultura pe care mi-am acumulat-o, dar înainte de toate să-mi eliberez mintea de prejudecăți. Deși se spune ”mai bine mai târziu decât niciodată”, revelația mea este un câștig personal în sens de evoluție umană, dar îmi fac ”mea culpa” pentru că am ratat unele momente istorice când poate aș fi putut să mă manifest.

”Bine, bine, lasă-ne cu snoavele tale, ce legătură are acest articol cu economia?” sunteți îndreptățiți să spuneți. Răspunsul meu este precauția în înțelegerea fenomenului numit istorie. Ratarea unor momente prielnice, atât la nivel personal, cât și la nivelul întregii țări, poate să însemne o pierdere ce poate fi măsurată în ani sau într-o viață mai puțin îmbelșugată în plan material sau spiritual. Una din obligațiile intelectualului este capacitatea de a recunoaște astfel de momente ce nu trebuie pierdute și valorificarea lor. Astfel există necesitatea de a accentua două concepte economice în toată povestea asta, pe care le voi dezvolta din această perspectivă în articolul din săptămâna viitoare: în primul rând este vorba despre noțiunea de patrimoniu, care ne definește ca popor și care constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor noastre asupra bunurilor corporale și incorporale ce pot fi evaluate din punct de vedere pecuniar și reprezintă oglinda nivelului nostru de dezvoltare umană; în al doilea rând, este vorba despre conceptul de know-how, care se referă nu numai la aspecte tehnologice, măsurabile economic, cât și la modul de organizare a unei țări.

Mea culpa dacă n-ați înțeles acum. Va fi poate mai clar data viitoare. Pe curând!

(sursa foto: ponturidespre.ro)