Gabriela Pachia 
Într-un târziu, când ne vindecăm de-a cerurilor privire,
lanternele sărăturoase nu ne mai dau nimic de ştire…
Nu ne mai dau clasice bătăi de cap şoaptele din havuz
de-ndată ce microfoane mic-burgheze ne mântuie de auz.
Privighetorile zboară la fel de programat ca şoimii,
safire ne oblojesc amintirile şi drumul noimii…
Inelele trunchiului încing tăceri desăvârşite,
pentru sfaturi apelăm la bumeranguri nestrunite.
Clopotele grădinii cu soţ ne vindecă de dormire,
pitici pietrificaţi în roşu mac păzesc lecţia de citire.
Cu fiece trosnet al cercului se nasc îngeri, ţâşnesc pantere…
Sub stratul de argilă, ampermetrele ne vindecă de avere.
Când restaurăm mituri, negarea negaţiei le maltratează.
Simplificând, turnăm bitum peste iubiri ce parţial rimează.
Apoi motocerbii galopează confuz, nemaivrând să rişte,
autoportretele constelate ne lecuiesc de fluturişte.
Şi-ar mai fi tinctura de vindecuţă, puful de Saga Spray,
duetele într-o lume cu exces de-albumină şi hamei,
predilecţii pentru Passiflore, ciocolată menaj şi moroi,
cura de-ntuneric anafilactic, naşterile imature de sloi…
Greu se desprind oamenii de iluziile-anaconde…
Tandreţea urbană emite pe frecvenţe joase din rotonde…
Cu faţa spre Cordelia, stivuim cărămizi de ceaţă,
ne aflăm în treabă, în posesiune, saturaţi de viaţă.
