Gabriel Chifu 
Istoria lui începe în Craiova, într-o casă de chirpici din fața luncii, compusă dintr-o singură odaie în care dormeau toți, de-a valma: maică-sa, taică-său și cei nouă puradei. El a fost al zecelea.
Maică-sa a vrut să-i pună numele Făt-Frumos sau Greuceanu, dar taică-său nici n-a vrut să audă: „Taci, fă, din gură, îi zicem mai mișto, Vinetu Dinamo.”. L-au nenorocit cu numele ăsta, fiindcă tocmai rula în oraș, făcând furori, seria Winnetou, iar Dinamo tocmai câștigase campionatul.
Școala nu s-a lipit de el, dar era sprinten la minte și asta l-a ajutat să cadă-n picioare tot timpul. Până în ’89, s-a-nvârtit prin Craiova, a ars la foc scăzut, c-așa erau vremurile: furtișaguri, mărunțișuri. Dar, imediat după aceea, a prins aripi. A plecat în Franța, a stat pe-acolo vreun an, la marginea Parisului, își făcuseră el și prietenarii lui o tabără din rulote părăsite și din cartoane, era ca-n Rai, trândăvea toată ziulica, asta era plăcerea lui „cea mai prima-ntâi”, când îi venea foamea, se ducea cu prietenarii în Carrefour, mânca pui fripți, cartofi la cuptor, se dădea cu șpreiuri, apoi se ștergea pe mâini de grăsime pe hainele de la raionul de dame. Când s-a împuțit treaba, și-a luat tălpășița: întâi în Germania, unde n-a făcut mulți purici, pe urmă în Italia și-n Spania, de colo-colo.
Acolo a fost chiar Raiul. Vinetu Dinamo a ajuns barosan. El se fudulea cu numele său (ce nume ca lumea îi găsise taică-său!) și toți i-l rosteau respectuoși, fiindcă toți se uitau la el ca la tartorele lor. Ce mai, el nu mișca niciun deget, dar îi punea pe alții la treabă: muierile proaste și puradeii ciordeau de pe unde se nimerea tot ce prindea. „Parfumeturi”, adidași, telefoane, câte și mai câte. Le duceau în țară și le vindeau. Dar și alte afaceri, mai scârboase, a pus la cale: cu mașini, cu carduri, cu curve – prospături pe piața din Vest. A făcut bani de-i întorcea cu lopata. Și-a cumpărat viloi în Mallorca.
Și-a ridicat și palat în Craiova, acasă. Nu prea stătea în palat, însă l-a făurit ca să vadă ai lui cât de bine a ajuns. O sută de odăi, cu tot felul de coloane și îngerași, cu balcoane înzorzonate (în care n-aveai cum să ieși fiindcă nu erau legate prin uși sau ferestre de interiorul casei!…), cu termopane albastre și verzi, cu turnulețe fără număr, mare zidirea, ziceai că e Casa Albă. Atâta doar că era învelită în marmură și faianță neagră, ce-i drept, cam semăna cu un wc, dar ăsta a fost gustul lui. Cum am povestit, nu prea călca el prin palat, era mai mult „la domiciliu, în Italia, în Spania”, dar și când venea, ținea cheful șapte zile și șapte nopți, îi cântau la ureche ăi mai tari maneliști și el îi înfunda cu euroi, nimeni nu era ca Vinetu Dinamo. Nevastă-sa îl boscorodea: „Bă, mai potoale-te, că nu mai ai doăj de ani!”. Dar el n-o băga în seamă, îi răspundea cu niște vorbe învățate de la taică-său: „Taci, fă, din gură, ce știi tu!…”.
Nevastă-sa a avut gura aurită, aurită vorba vine: într-o zi, pe nepusă masă, s-a terminat fericita viață a lui Vinetu Dinamo. Barosanul a închis ochii, între străini, departe, cică prin Madrid sau Valencia. A fost jale mare, l-au transportat acasă, l-au îngropat între ai lui, în cavou de marmură (tot) neagră, cu beculețe, cu îngerași sculptați, cu geam termopan albastru (termopanul a fost pasiunea lui!…) și cu turnulețe. Era tare frumos ca mort: purta costum Armani, ceas de aur, inele și brățări, un lanț greu de care nu se despărțea niciodată și l-au acoperit cu bănet, aveau de unde, a rămas avere babană după el.
Ascultase de un principiu Vinetu Dinamo: toate ca toate, orice porcărie e îngăduită, dar să nu facă moarte de om! Culmea ironiei, cât a trăit, a reușit să respecte porunca asta, dar după ce a trecut pe lumea cealaltă, nu.
S-a întâmplat așa: un neica nimeni, un prăpădit se strecurase în cavoul lui, se pripășise acolo ca să se ferească de vânt, de frig și de ploaie. În a treia zi de la înmormântare, noaptea, cum dormea ăla strâns covrig într-un colț, în cavou, s-a pornit să sune telefonul mobil al lui Vinetu Dinamo, telefon pricopsit cu care acesta fusese îngropat (că i-l lăsase nevastă-sa în buzunar, cum îi lăsase și ceasul de aur la mână și lanțul de aur la gât și celelalte; se vede treaba că-l iubise, nu glumă, săraca, cu toate păcatele lui…). Și a sunat, și a sunat telefonul. Prăpăditul ăla s-a trezit năuc și a fost sigur că la telefon e însuși dracul. De frică, l-a lăsat inima și brusc a dat ortul popii, victimă întâmplătoare.
