Nu voiam să fiu strivită

Cincizeci de ani – 15

La 4 noiembrie armata sovietică a început reprimarea la Budapesta. În noaptea de 4 spre 5 noiembrie, de parcă erau înţeleşi, au intrat în forţă şi ai noştri. Au oprit circulaţia în centrul oraşului, pe partea carosabilă din Piaţa Universităţii au apărut camioane cu soldaţi, îi vedeam sub prelate cum stau pe bănci cu armele în mâini, gata să intervină la ordin, alţi soldaţi intraseră în universitate, nu discuta unul cu tine, doar făceau semn să eliberezi locul mai repede, alţi soldaţi aşteptau pe străzile din jur şi când au venit zorile lui 5 noiembrie, când trebuia să fie manifestaţia, parcă eram sub asediu. Am mers la facultate, aveam cursuri, dar era închis şi mi-au cerut să mă întorc acasă mai repede. La intrările în piaţă erau miliţieni în civil şi profesori din facultate care îi notau pe toţi care treceau prin zonă, i-am văzut cu ochii mei înainte să intru în cămin. Apoi a venit cineva care ne-a cerut expres să nu ieşim în balcoane, nici măcar să nu stăm în dreptul ferestrelor, riscam să fim împuşcaţi, fetele au început să bocească, dar tot am văzut ce se întâmplă, priveam pe sub un colţ de perdea. Jos, în stradă, era agitaţie. Au fost curajoşi care văzuseră toate pregătirile, dar nu s-au oprit, au intrat în piaţă, deşi nu mai aveau nicio şansă de izbândă, au fost arestaţi sau dispersaţi. I-au bătut pe câţiva, vedeam de sus cum îi lovesc şi pe urmă îi aruncă în nişte maşini, mi s-a făcut rău, n-am mai putut privi.

Nu ştiu unde i-au dus, se auzea că sunt mai multe loturi, arestaţi la intervale de câteva săptămâni unii de alţii, au continuat arestările chiar şi în anul următor, dar luna decembrie a fost apăsătoare, ianuarie la fel, peste toate se suprapuneau exmatriculări, şedinţe, chemări la discuţii, ia spune mata ce ştii, ia aminteşte-ţi ce-a făcut cutare sau cutare. Sau ne strângeau pe neaşteptate pe toţi, membri sau nemembri UTM, să ne arătăm indignarea că au fost unii care au împroşcat cu noroi tineretul studios din România, care în marea lui majoritate era profund ataşat ideilor şi regimului comunist. Sau trebuia să-i demascăm pe organizatorii manifestaţiei, ni-i indicau, îi ştiau pe toţi, să cerem excluderea lor şi exmatricularea fără drept de reînscriere la vreo altă facultate, dar pe lângă organizatori nimereau şi indivizi complet inocenţi, doar cu vina că nu plăceau unuia sau altuia care-i turnaseră, vezi că şi cutare participa la discuţii, sau cutare avusese ideea cutare, sau scrisese manifeste sau trebuie să fi scris manifeste, avea un scris frumos, sigur au recurs la el, nu l-am văzut, dar sigur a făcut asta.

Peste noapte s-au înmulţit procesele de demascare, cu excluderi, am aflat mai târziu că unii au făcut ani de închisoare, pentru nimic, asta spun acum, atunci sunt sigură că tremuram, pricepusem că orice protest, de orice fel, e interpretabil şi te poate duce la puşcărie, pe cei despre care auzisem că au fost arestaţi nu-i cunoşteam, ştiam doar vreo doi de pe culoarele facultăţii. Mai târziu unii au ajuns oameni mari. Nu-mi cere să spun nume, nu le mai ţin minte, nici de-o parte, nici de alta, am vrut să uit, eram prea speriată, eram prea mică pentru monstrul care se prăvălea peste noi ca un munte. Nu voiam să fiu strivită.

(din romanul „Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)