Nicolae Roșianu 
Variantele formulelor finale în basmele românești nu se opresc, bineînțeles, aici. Unii povestitori, deosebit de talentați, merg mult mai departe cu imaginația, transformând formula finală într-un amuzant „joc al minciunilor”. Un povestitor, de pildă, nu poate lua parte la ospățul împărătesc din cauza unui zmeu cu care se ciocnește:
„Făcură apoi o nuntă mare și frumoasă… Apoi să fi văzut, dragul meu ș-a lui Dumnezeu sfântul, cum se mai învârteau, de le mergea foc din călcâi. Eu, drept, să vă spui, încă mă uitam cum să întorc, și dacă n-ar fi vinit un dumnișor al zmeilor să mă înghioldească cu cotul și să mă îmburde de să mă duc cât colo, poate că și eu jucam. Așa, i-am lăsat să-și mănânce și fără de mine ospățul. Uitam să vă spui că eu, zo eu, nu știu dacă mai trăiesc; cine o vrea să știe ușor ar putea afla, dacă se va duce să întrebe” (FRÎNCU-CANDREA, 285).
Alt povestitor declară sus și tare că este nașul ginerelui împăratului, pe care îl așteaptă „zilele acestea să-i vie cu colacii”:
„Și luați au fost. Vlădica le-a pus pirostriile în cap, eu și cu nevastă-mea le-am ținut lumânările și pe urmă, nuntă la cataramă! Și la nuntă, masă; și la masă, eu într-un cap, împăratul în celălalt, mirele și mireasa la mijloc, iar în fața lor, șoricuțul din poveste.
Și să credeți de bună seamă că-i așa, că dacă n-aș fi fost, dacă n-aș fi auzit și dacă n-aș fi văzut toate cele de până acum, cum aș fi putut să vi le înșir? Măi, nu vă uitați că-s vai de mine! Al fin împărătesc, să știți, și să vă ferească sfântul să-mi faceți vreun neajuns, să-mi mâncați vreo brazdă de pământ ori să-mi furați vreun pui de găină, că v-ați dus!
Zilele astea l-aștept să-mi vie cu colacii, după cum ni-i obiceiul. Cum mi-a veni, am să vă chem, să veniți și să-l vedeți și voi, iar pe urmă voi mai spune din ce-oi mai putea să aflu și eu de la Șperlă voinicul, ginere împărătesc și împărat mâni-poimâni.” (PAMFILE, 17)
În formula lui T. Pamfile ironia – mai precis auto-ironia – este evidentă, și ascultătorii sunt convinși că nu-i amenință niciun pericol dacă o să-i fure povestitorului vreun pui ori dacă o să-i „mănânce vreo brazdă de pământ”. Acest gen de formulă confirmă încă o dată posibilitățile nelimitate pe care le au povestitorii talentați de a crea, pe baza modelelor tradiționale însușite, noi și noi variante.
Din nefericire, știm foarte puțin – uneori numele, alteori nici măcar atât – despre povestitorii de la care s-au cules majoritatea basmelor românești; prin urmare, o cercetare în această direcție este aproape imposibilă. Acest fapt constituie un neajuns care poate fi înlăturat numai în culegerile contemporane, lucru care de fapt a și fost realizat.
