Constantin Cucoș 
Procesul mondializării constituie unul dintre fenomenele cele mai controversate ale lumii actuale. Înţeles, uneori, ca o cale de dispariţie a particularităţilor şi de impunere a unor modele generalizatoare (şi, de aici, unele reacţii vehemente de respingere), alteori, ca o mişcare de unificare naturală a structurilor şi modurilor de acţiune, mondializarea a reverberat într-un mod specific şi la nivelul strategiilor de realizare a educaţiei.
Tendinţa convergenţei modelelor şi a realizării unor concordanţe parţiale între mai multe sisteme naţionale de educaţie (sub aspectul conţinuturilor, proceselor, validărilor etc.) este din ce în ce mai evidentă. Ceea ce la un moment dat era diferit, tinde să se asemene, să se apropie, să împrumute trăsături oarecum comune. Specificitatea nu trebuie numaidecât să dispară, ci să devină un element suplimentar, particularizant, care imprimă o anumită „culoare” unui spaţiu oarecare. De altfel, această evoluţie este dictată nu de sistemele educative în sine, ci de determinări supraetajate (economicul, politicul, strategicul…), care impun astfel de cuplări şi integrări organizatorice. „Unda de şoc” va ajunge şi în zonele care predetermină formaţiunile respective.
Globalizarea aduce după sine o schimbare a raporturilor politico-economice şi socio-culturale, pe linia recompunerii permanente a socialului, a fluidizării acestuia în consens cu ultimele lui sensuri de evoluţie. Departe de a impune staticism şi închidere, ea presupune mişcare şi deschidere permanentă către piste posibile. Globalizarea presupune o translocaţie a modelelor şi proceselor, o disipare a acestora la scara întregii omeniri. Un eveniment produs punctual într-un anumit spaţiu va avea reverberaţii unde nu te aştepţi. Mişcarea trepidantă îi obligă pe actori să devină mai competitivi, mai eficienţi, mai atenţi la chemările realităţii. În plan concret, mondializarea se traduce prin libera circulaţie a capitalurilor, a bunurilor, a serviciilor şi parţial a indivizilor (forţa de muncă fiind restricţionată de la stat la stat).
În urmă cu mai multe decenii se anunţa naşterea acelui „global village”, a satului planetar, devenit acum realitate. Într-o lume a Internet-ului, a televiziunii prin satelit şi prin cablu, a instrumentelor internaţionale de credit, a telefoanelor mobile etc. este greu să te sustragi acestui val comportamental. Ubicuitatea informaţiei de tot felul, de la cea specializată la cea comună, extensiunea capitalurilor şi a reţelelor economice, viteza de penetrare a modelelor culturale, schimburile de experienţă şi expertiză, dislocările forţei de muncă conduc cu necesitate la omogenizarea existenţei la scară planetară.
Globalizarea nu se confundă cu globalismul. Dacă globalizarea constituie o mişcare de unificare pe linie politică, militară, tehnologică, economică, globalismul propune o filozofie de nediferenţiere şi ştergere a specificităţilor, de desfiinţare o oricăror demarcaţii de ordin fizic sau cultural. Este o ipostază negativă de impunere cu forţa a globalizării, de impunere a strategiilor uniformizatoare şi destructurante. Pe de altă parte, globalizarea nu exclude particularismul sau localismul; dimpotrivă, le trezeşte, le stimulează. O dată declanşat fenomenul omogenizant de globalizare se naşte o mişcare contrarie, de „apărare”, respectiv de descoperire a unor expresii particularizante, de accentuare a unor trăsături „secundare”, adormite (în mai toate ţările mari asistăm la o înviere a limbilor moarte – vezi cazul Angliei în care limbi celtice, în Cornwal şi Wales, câştigă în prestanţă şi popularitate). (Este adevărat, că aceste state sunt destul de importante pentru a-şi permite astfel de orientări sofisticate! Important este că, în principiu, se poate).
Dualitatea local-global durează de când lumea şi stă la baza dezvoltării societăţii (culturii) umane. Îmbogăţirea spirituală se bazează pe schimb, pe dinamica dintre ceea ce dai şi ceea ce primeşti, dintre cel ce emite ceva şi un receptor oarecare, dintre activitate şi pasivism în procesul de comunicare spirituală. Uneori primeşti, alteori dai; uneori te impui, alteori asculţi de alţii; uneori eşti luat în seamă, alteori eşti ignorat. Important să nu ocupi tot timpul acelaşi statut sau rang în schimbul ce se face. Procesul de omogenizare nu are cum să câştige; cu cât el va fi mai reclamat, cu atât reacţia de heterogenizare va fi mai amplă. Cu cât cineva va intenţiona să ne distrugă identitatea, cu atât mai mult noi o vom afirma. Asta o ştiu şi alţii…şi noi! Şi nu e un lucru rău.
