Florin Toma
NOTĂ: A existat o perioadă în viaţa mea, când n-am avut slujbă. Am stat acasă. În casă. În cameră. Nu ieşeam decât să plimb câinele. De aici, a rezultat acest jurnal. Pe care, din modestie, l-am făcut cadou personajului principal al viitorului meu roman, intitulat „O viaţă din ziua lui I. Demisovici”.
26 septembrie… (h.19.06)
WINSTON CHURCHILL: Succesul adevărat este să ai abilitatea de a trece de la un eşec la altul, fără să-ţi pierzi entuziasmul.
DOSTOIEVSKI: O greşeală originală valorează mai mult decât un adevăr banal.
EINSTEIN: A inventa înseamnă a gândi pe lângă…
Glumă sau disperare?… Din şirul de maşini blocate în trafic, pe geamul deschis al uneia se aud acordurile inconfundabile ale Simfoniei a 5-a (a Destinului!!).
BRÂNCUŞI: Să vezi până departe e una, iar să mergi până departe e alta.
Nu vreau să fac rău nimănui. Decât mie. Pentru că merit tot ce-i mai rău. Am fost prea bun, prea îngăduitor cu mine. Acum a sosit clipa să mă înrăiesc. Să mă împroşc singur cu răutate.
În mine se ascunde un monstru… Care, când şi când, scoate capul şi îi sperie pe cei din jur.
Fericirea, mulţumirea care i se citeau pe faţă…
Cine râde la urmă, mai bine nu mai râde!
Sudoarea are gust dulce doar în două situaţii: când munceşti şi când faci dragoste. În rest, e doar o pierdere de săruri minerale cu gust de ceapă!
Livada cu vişini (notă mai veche)
Împăcarea cu frunzele! O dimineaţă de toamnă (n.n. cu Tommaso la tuns!) rece, dar însorită, aici, pe str. Gr. Alexandrescu. Urme de măcel vegetal: frunze uscate, pomi golaşi şi un pic trişti. Îmi închipui disperarea lor în miezul iernii. Tragedia acestei terase, plânsetele ei, vaietele şi strigătele îndurerate – peste o lună-două, când vijelia năprasnică o s-o lovească drept în moalele frumuseţii sale.
Pentru roman: Ministerul OCHIULUI (cu toate serviciile care ţin de ochi, de văz etc.). Tot aici se află cea mai scumpă arhivă de ocheade, într-un spaţiu corect, bine şi, mai ales, vizibil amenajat.
Dacă nu ne-am expune în fiecare zi atacurilor de prostie asupra noastră, cu siguranţă că am fi mai deştepţi şi mai liniştiţi.
Cad frunze seci pe triste mese… ca nişte mirese, metrese ori contese pe-alese!
Câştigătorul are dreptul să aleagă între a petrece o săptămână într-un loc aflat departe de prostie şi un aparat de întrerupt mizeria. Din păcate, până acum nu s-a prezentat nimeni ca să ridice premiul.
Cele mai frumoase clipe de vis sunt în timpul nopţii, când dormi. Când te trezeşti însă, atunci începe coşmarul.
Dialog posibil:
– Eşti fericită? – o întreabă el.
– Cam… – răspunde ea.
Generic pentru criza actuală: o masă cu patru scaune într-o grădină, acoperite cu frunze uscate. Ce ai făcut de criză? Am privit asta!
Băiatul-piccolo care, înainte de sosirea clienţilor, strânge frunzele uscate: mătură şi nu are nicio nostalgie. Priveşte doar în jos. Nu-l încearcă nicio melancolie. El doar mătură din cale nişte obiecte. Fragile şi moarte ca şi el.
COLUCHE: Dintre toţi cei care n-au nimic de spus, cei mai simpatici sunt cei care tac.
O biserică burduşită cu câini!
Alegerea lui Obama: America lucrează la negru!
Dresorul de melci
Iţic: Sunt mândru că sunt evreu!
Ştrul: De ce?
Iţic: Pentru că, şi dacă n-aş fi mândru, tot evreu aş fi!
Credinciosul constată: Fără Dumnezeu suntem singuri
Ateul răspunde: Iar cu Dumnezeu suntem prea mulţi.
MONTAIGNE: Pe cel mai frumos tron din lume stă tot un c..r.
M-me de STAEL: Nu găsim ceva bun în viaţă decât acolo unde ea a uitat.
ESTHER ROCHON: Ideile luate de-a gata sunt boli contagioase.
Prădătorii de patrie… Prădare, prădare! Dar s-o ştim şi noi…
DIDIER VAN CAUWELAERT: Politica struţului este respectabilă: totul depinde de ceea ce găseşti în nisip.
HEINER MULLER: Cea mai teribilă cădere este aceea din piscul inocenţei (naivităţii).
VIRGINIA WOOLF: Scrisul este adevărata plăcere, cititul e doar una superficială.
MARGUERITE YOURCENAR: Nimic nu e mai murdar ca amorul-propriu.
CICERO: O încăpere fără cărţi este ca trupul fără suflet.
PHILIPPE NOIRET: Călătoria vieţii e scurtă, deci, s-o facem de clasa întâi!
HENRY MILLER: Nu am bani, resurse ori speranţe. Deci, sunt cel mai fericit om în viaţă.
MURPHY: Iadul este locul unde toate testele ies perfect, dar nimic nu funcţionează.
Tristeţea: a juca bani la Bursă sau a-l citi pe Céline… Am întâlnit undeva chestia asta!
Pasul ei înaripat / Din trecut doar înspre pat…Un pic nichitian, aşa!
Ea de regulă zboară, pluteşte, iar, rareori când merge, atunci o face din pură modestie.
SCOTT FITZGERALD – The Crack-Up: Bun! Dacă tot nu mai pot să scriu, atunci voi scrie tot ce pot scrie despre cum nu mai pot să scriu! (după ce, la somaţia editorului unei publicaţii că, cum-necum, trebuie să-şi onoreze contractul – pentru care primise un avans considerabil în bani – scrisese pe un manuscris, de 500 de ori: „Nu mai pot să scriu!”)
Jilav story!
JOSEPH O’CONNOR – Desperados: Întotdeauna există o alegere. Suntem chiar suma alegerilor noastre.
20 octombrie… (h. 12.50)
Un vis: Parteneră de petrecere: Adelina. Cine e, nu ştiu. Era tânără (în jur de douăzeci şi ceva de ani, spre 30, totuşi!), mică de statură, slăbuţică (nu era ca un dop, cum se încăpăţânează să rămână fetele de statură mignonă, băgând în ele – de toate! – ca înecatele!) şi foarte fâşneaţă. Bazată pe o insolenţă provocatoare (am întâlnit aşa ceva în viaţa mea, foarte rar, dar am întâlnit!). Bref, ceva ca o căpriţă agreabilă şi vibratilă, gâlgâind de sex. Prin ţinuta neagră, pantaloni şi jerseu, dădea în acelaşi timp şi un semn de eleganţă un pic vetustă (să fi avut oare ceva din prezenţa Ioanei P., atunci când am văzut-o la Galateca?!). Interesant este însă că, datorită cadrului, acţiunile sunt paralele. În primul rând, ne aflăm într-o „tabără” condusă de Radu Moraru(!?), care, profitând de timpul respectiv neclar (nici de muncă, nici de relaxare!), şi-a luat camera şi cameramanul şi mai are şi câte un invitat. Eu empatizez debordant cu Adelina, care ruculează ca o columbă. „Ţi-a plăcut?” – o întreb. Ghicesc răspunsul după strălucirea din ochii ei. Apoi o dau jos şi mă îndepărtez, atras de un alt fenomen. La fel de bizar. E noapte, iar bolta pe cerului se disting în întuneric astrele de rigoare. Fenomenul ciudat e că, la un moment dat, cineva are ideea de a „ataca” puternic cerul cu un spot de lumină galbenă. Ca o lanternă, noaptea. Atunci, contrar oricăror legi fizice şi astronomice, bolta deodată se luminează, ca şi cum s-ar fi aflat foarte jos, toate celelalte stele (mult mai mici!) devenind pentru scurt timp vizibile, exact ca la un planetariu la care se aprind deodată luminile din interior şi se vede clar bolta de un albastru deschis a hârtiei lipite (cam cum este culoarea generală a globului pământesc, de pildă!). Spectacol interesant, nimic de zis! Numai că durează foarte puţin. Şi totuşi, pe întunericul acela (noaptea redevenise noapte, stelele iarăşi, la locul lor natural!), se vântură pe lângă mine Adelina. E semn că i-a plăcut. Se mişcă de colo-colo prin apropiere, ca şi cum ar avea treabă, dar, în acelaşi timp, trăgând ocheade lungi înspre mine. E limpede că mai vrea. E clar – îmi repet – că i-a plăcut… De aici, nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat. Problema însă nu e asta, cum că ce a fost după. Ci faptul că, de atunci, o caut în realitatea imediată pe Adelina. Oriunde, pe stradă, în supermarket, la vreun vernisaj, în curtea blocului, în parc, la cârciumă, în dreptul şcolii, mă zgâiesc pe geam în salonul de coafură… ba chiar şi prin casă. Poate-poate, cine ştie, întâlnesc în fine o femeie care să semene cu Adelina. Nu mi-a mai rămas decât să intru în barul din colţul străzii, unde îmi voi permite să scriu „Bar-ballade pour Adéline”…
Un borcan de FLAIMUCIL, vă rog! Nu-i pentru mine, ci pentru fiu-meu de doi ani jumate…
Întâmplare pe jumătate oarbă:
– Auzi, fetiţo, nu vezi că căţelul tău s-a căcat taman pe cărare? – se stropşeşte paznicul parcului la o domnişoară interzisă sub 13 ani.
Deodată, se uită cu atenţie la ea, îi dă cu ochii, judicios, la o parte o parte dintr-o parte din partea de jos a juponului juvenil şi devine foarte foarte concupiscent-interesat:
– Auzi, să faci bine şi să te prezinţi diseară, la orele douăşunu aici. La viol, s-a-nţeles?!… Bagă de seamă, nu se-admite întârzierea!
15 februarie… (h. 15.15)
Mi-au venit în gând, în timpul unui „aţipirizaj” de 20 de minute, deci, mi s-au ivit în minte câteva cupluri interesante, ciudate – jumătate oameni, jumătate păsări, cred, în orice caz, însă în versiune masc./fem. – asupra cărora m-am gândit că aş face bine să mă aplec în vremea care vine. Dar cum să fac? Cu care parte să mă aplec? Pentru că proiectele mele au căzut în nas ca bobocii, nu mai pot să imaginez nimic, trebuie să-i termin pe „…lupi”, să continui ţintarul de poveşti din şotronul acela epic, să văd ce a mai făcut Lilly care a fost aici, în fine, şi…nu mai ştiu ce s-ar mai putea întâmpla prin preajmă. Căci, din păcate, aşa cum notam aseară, eu nu mai pot constru nimic, nu mai sunt în stare să cultiv, m-am transformat într-un consumator (am intrat în rândul celor pe care eu îi numesc consumulatori!). Ca strămoşii noştri, când s-au dat jos din copac şi au devenit culegători şi vânători. Eu m-am întors la starea lor legumicolă (de legumă…de vegetală…degenerată…debravată!). Iată însă minunatele perechi (era să scriu miaunatele perechi de feline!) de care făceam convorbire adineauri:
Nadejdu i Nadejda
Obsecvieux et Morte-Adèle
Perrostel y Crrrapaloma
Cock O’Shell and Phil O’Soph.
Ce se poate face cu aceste creaturi? Aşadar, avem nişte perechi, cum procedăm cu dânsele? Oare le poate face cineva un bine? Sau un rău? Sau un nimic?
Faimosul amiral Giorgio Percival, despre care o baladă anonimă spune că: „Percival ca valul trece, cu secund Manole zece, care chiar că-l şi întrece, apa fiind foarte rece”!).
Expresie întâlnită: a se da mare ca untul la soare.
Felix Dzerjinski: Un KGB-ist trebuie să aibă capul rece, inima caldă şi mâinile curate.
A se vedea care e diferenţa dintre afrodisiace şi eurodisiace…
La mine, toate lucrurile bune vin greu, încet. Sau nu vin deloc. Acesta e, probabil, ritmul la noi, copiii din flori sau nerecunoscuţi (nerecunoscuţi!…ce ciudat sună, din punct de vedere semantic, ne-recunoscut, ca şi cum tatăl – fireşte că tatăl, pentru că mama nu se poate! – te-a cunoscut odată, apoi, într-o anume situaţie, te-a recunoscut – aaaaa! uite-l pe fiu-meu! – dar, după o vreme, dintr-o pricină necunoscută, care, cel puţin nouă, ca victime, ne scapă, el n-a mai fost în stare să te recunoască, să zicem cum că şi-ar fi pierdut minţile!).
Aşa încât, toate cele bune se târâie, se câcâie, ezită, pregetă, şovăie, se moşmondesc, oscilează, se invită ca grecii la puşcărie, sunt nehotărâte. Sau, în cazul celălalt extrem, primim aşa, o depeşă, un alooo: Nu se poate! Vaaaaai, din păcate, e imposibil. Vă rugăm, din suflet vă rugăm, mai încercaţi! Poate altă dată, cine ştie, Dumnezeu e sus…La fel mi se întâmplă şi cu visele, care se împlinesc, când rareori se împlinesc, doar pe jumătate. Ori niciodată. Sau în niciun fel. Altminteri, cum să vă spun, eu m-am dezvăţat. Mai ales, după 50 de ani, când începe…Până atunci poate că mi se mai scurgea din suflet câte un firicel de speranţă. Două-trei bale acolo, trecătoare, nu consistente, ca la gasteropode (care se duc hmm! hmm! la râpa Uvedenrode, carevasăzică!). Acum, însă, după atâta amar de vreme, nu mai aştept niciun semn. Nu-i vorbă că, chiar dacă prin absurd el ar apărea, nici nu l-aş mai pricepe. M-aş bloca total înăuntru. Ca un lacăt înţepenit, prin care, admiţând că ar mai fi în stare să-l desfacă cineva, nici uleiul nu şi-ar mai putea face loc printre încheieturile lui sudate.
De ce oare nu pot scrie tot timpul despre mine, cum fac toţi grafomanii contemporani? Să vărs, să regurgitez, ca o vomă continuă a vieţii mele, spusă de-a fir a păr (repovestită parcă de o străină gură…parcă!), fără ocolişuri, fără omisiuni, fără rateuri, fără pierderi… Am aflat. Despre sine nu se poate scrie decât în şoaptă. Trebuie să şopteşti. E şoaptă tot ceea ce iese din tine şi se lasă pictat pe hârtie (precum căcărezele de muşte pe portretul împăratului Franz Josef, cu care începe „Soldatul Svejk”, dacă ar fi să facem o analogie mai petrecăreaţă!). În rest, despre orice – este numai strigăt. Sau urlet, depinde. Dar, revenind la mine, se pune întrebarea: sunt eu capabil de şoaptă? Sau, am şoptit eu oare, vreodată, cu adevărat? Mă uit la mine în oglindă şi-mi pare că nu am buze…
Imagine de pe foaiededrumlung.blogspot.com
