Gabriel Chifu 
Mereu am comis aceeași eroare: am privit spre creatorii uriași de la înălțimea operei lor, așteptând, naiv-anapoda, ca ei, cu viețile lor, să fie egalii operei lor.
„Craii de Curtea-Veche” este neîndoielnic o capodoperă, dar viața lui Mateiu – nu, categoric nu. Mateiu: copil din afara căsătoriei, urându-și tatăl celebru, tratându-și mama de condiție umilă ca pe „o valiză” pe care o depune la propriu într-un depozit, falsificându-și necontenit biografia și atribuindu-și aberant și mincinos origini nobiliare; cu studii neterminate, ahtiat după bani, după funcții publice și onoruri, nemizând decât în parte pe literatură și deloc pe iubire; arivist cu program, gata de orice ca să se căpătuiască (episodul petrecut cu I. Bogdan-Pitești ar zice că nu excludea nici chiar crima…); cu „o homosexualitate latentă” (?!) și cu o căsnicie târzie, din interes, alături de o femeie mult mai vârstnică decât el etc. etc.
La fel stau lucrurile cu mulți alții: ageamii într-ale vieții, geniali în arta lor. Mozart. Sau Celine. Sau Rimbaud. Sau Verlaine. Sau Leonardo da Vinci. Sau Dostoievski. Sau Bacovia. Sau Urmuz. Sau Proust. Sau Kafka. Și alții, și alții.
Ei, capabili să nască din mintea lor plăsmuiri șlefuite până la perfecțiune, nemuritoare, când vine vorba despre propriile lor existențe, se dovedesc neiscusiți, cu totul neajutorați, lamentabili și se-neacă în ridicol, în marasm, în fărădelege uneori, în ratare mai totdeauna. De ce? Există o explicație, o legătură logică? Nu vreau să încerc vreun răspuns. Doar înregistrez faptul cu melancolie și atât.
Vieți mici din care izvorăsc opere mari! Ce preț, ce compensație bizară, ce balanță aiurea, ce lume defectă… Îi zăresc limpede cum stau confuzi, trecători, mărunți, păcătoși, cum stau pe veci condamnați, închiși ca-ntr-o temniță transparentă și definitivă în biografiile lor dezamăgitoare, în vreme ce din creierul lor, precum stejarul sau baobabul verde din pământul puternic, se înalță o neasemuită energie care dublează universul știut, sublim îl dublează.
