Răscrucea

Ce repede trece timpul, se miră femeia care stătea cu coatele sprijinite de pervazul ferestrei şi se uita afară, când îl văzu din nou pe bătrânul şi necunoscutul ei prieten dând colţul străzii şi apropiindu-se cu paşi mici. În fiecare seară, pe la ora asta, de vreo patru-cinci ani, bătrânul îi trecea pe sub fereastră şi intra apoi în parcul întunecat de la capătul celălalt al străzii, făcându-şi plimbarea zilnică, iar ei îi venea să-i spună: Bună seara, domnule profesor. Dacă era profesor (sau dacă fusese, mai bine zis), nu avea de unde să ştie, dar totul în înfăţişarea gânditoare, absentă, un pic solemnă, a bătrânului îi amintea de un profesor al ei de istorie din liceu, care, tot aşa, se plimba de unul singur prin oraş şi medita (cum îşi închipuiau răutăcioşii lui elevi) la guturaiul care l-a împiedicat pe un mare conducător de oşti să câştige o importantă bătălie. S-o fi gândind, îşi zicea în sinea ei femeia, la destinul vreunui popor barbar care a pierit de pe scena lumii demult, din întâmplare, cum a şi apărut, sau în virtutea vreunei misterioase legi a istoriei. Destin implacabil, necesitate a evoluţiei lucrurilor… Cine ne-a învăţat că destinul e implacabil? De unde ni se trage ideea aceasta, la fel de veche ca gândirea omenească? Poate că ceea ce nouă ni se pare de neevitat e numai o simplă întâmplare, o coinci­denţă, un fapt divers. Bătrânul se opri deodată ca şi cum în mintea lui s-ar fi clarificat un răspuns: da, da, murmură el, ni se par de neevitat tocmai faptele întâmplătoare, inexplicabile, fiindcă intro­ducem în lanţul lor indiferent o cauzalitate şi un sens care nu există. Raţionalizăm evenimentele, construim ipoteze, vrem numaidecât o coerenţă. Dar Cezar a murit de cuţitul conjuraţilor tot aşa de bine cum putea să moară otrăvit. Nimic nu e implacabil în ora şi în mijlocul crimei, nici chiar crima în sine, căci dacă Cezar asculta de avertis­mente şi-şi lua măsurile de prevedere, ea ar fi fost evitată şi atunci am fi spus că Cezar a scăpat de la moarte datorită unei necesare potriviri a lucrurilor. Implacabil e aşadar ceea ce s-a petrecut, ceea ce, prin faptul de a fi devenit real, nu mai putea fi evitat. Conştiinţa noastră dă întâm­plării numele de necesitate când simte că nu mai are nici o putere asupra ei.

Acum, bătrânul se afla în parc şi vedea la câţiva paşi în faţă treptele de piatră ce coborau sub zidul cetăţii spre noile cartiere ale oraşului. Merse, ca de obicei, pe o alee lăturalnică, spre banca pe care-i plăcea să se odihnească şi să privească panorama luminilor de dedesubt. Dar, înainte de a ajunge la bancă, chiar în dreptul unei răscruci de alei, îi atrăseseră atenţia nişte ţipete ascuţite care veneau din partea cealaltă a parcului. Se opri să asculte. Acolo era o cârciumă mizerabilă, chiar la intrarea în parc, şi se deprinsese cu scandalul pe care-l făceau beţivii, cu certurile dintre ei, ale căror zgomote specifice le ghicea mai mult decât le auzea, dar acum nu era vorba de o simplă ceartă între beţivi, era altceva… Ţipe­tele sfâşiau liniştea de sub stejarii seculari şi, în curând, un adevărat vacarm de voci, de tropăieli, de sticle izbite unele de altele ajunse până la urechile bătrânului, care rămăsese locului parcă nedumerit. Când îşi reveni, observă că era pe punctul să facă un pas mai departe pe poteca singuratică, dar că nu-l făcuse încă, oarecum derutat de vacarmul de dincolo. Stătea exact la răscrucea aleilor. Ce-mi pasă mie de nişte beţivi, păru a se întreba şi din nou fu pe punctul să-şi urmeze drumul din fiecare seară, dar simţi că nu e în stare. Îl ţintuia o forţă mai presus de voinţa lui. O curiozitate inexplicabilă îl oprea în loc, ca să asculte. Vacarmul devenise insuportabil. Parcul răsuna de ţipete şi de lovituri. O fereastră înde­părtată sări în ţăndări, în vreme ce o voce preci­pitată repeta inutil: „Ajutor! Săriţi, oameni buni!“ Bătrânul se pomeni mergând repede într-acolo, uitându-şi gândurile lui şi bucuria de a sta pe o bancă, sub frunzişul copacilor. Se mira şi el de iuţeala cu care picioarele răscoleau zgomotos pietrişul aleii, acoperind, pentru câteva clipe, ţipe­tele. Unde mă duc, ce caut acolo, gândea el, dar picioarele, întreg trupul nu voiau să se supună comenzii, continuându-şi drumul lor spre vacarm.

Se apropiase la câţiva metri de primele scaune din curtea cârciumii, când văzu că încăierarea era de proporţii neobişnuite. Ca şi cum toţi cei de faţă s-ar fi prins într-o horă de capete, de braţe, de picioare, lovindu-se fără să ştie care pe care. Ca în filmele comice de odinioară. Era greu de înţeles din ce se stârniseră şi era încă şi mai greu de înţeles ce urmăreau toţi aceşti oameni înfier­bântaţi de băutură, care se pocneau metodic în cap sau îşi cărau pumni cu nemiluita. Instinctiv, bătrânul se dădu un pas înapoi, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie sorbit de vârtejul de trupuri şi de mâini. Deodată, văzu un braţ înălţându-se şi primi o lovitură cumplită în frunte. O sticlă, apucă să gândească, şi se prăbuşi fără cunoştinţă pe alee.

Când îşi reveni, primul lucru pe care-l zări fu un bec stropit de var, care spânzura de tavan. Încerca să privească mai jos, dar constată că nu putea să mişte capul. Numai ochii, singuri, îşi urmară drumul în jos până la peretele din faţă, alb şi indiferent, până pe tăblia înaltă de metal a unui pat. Sunt la spital, admise el fără plăcere, dar şi fără surpriză. Se afla într-adevăr într-o cameră cu două paturi şi nu mai fu nevoie de altceva ca să-şi amintească de ce ajunsese acolo. Bandajul care-i strângea capul ca o menghină îi aduse într-o clipă în faţa ochilor spectacolul de la cârciuma din parc. Se simtea slăbit, dar nu atât de rău încât să se îngrijoreze cu privire la starea lui. Nici chiar când veni o femeie în halat alb şi-l privi mirată, alergând apoi undeva spre a se întoarce cu alte două femei, dintre care uneia i se arăta un respect anumit, nici chiar când înţe­lese surpriza lor de a-l găsi cu ochii deschişi şi treaz, nu-şi dădu seama că rana de la cap era gravă, că trecuse pe lângă moarte. Zâmbi şi mira­rea celor trei femei crescu, voi să le salute cu o mişcare a capului şi atunci aceea dintre ele căreia i se arăta mai mult respect se aplecă repede asu­pra lui şi-i făcu un semn cu mâna. Renunţă la salut, dar zâmbetul nu i se şterse imediat de pe chip, marcându-i încurcătura. Femeia îl rugă din priviri să închidă ochii. Abia îi închise, că şi adormi. Când se trezi, lumina din cameră era mult mai puternică şi înţelese că era spre prânz. Am dormit, nu glumă, îşi zise, dar abia peste mult timp avea să afle că somnul acela, pe care îl credea de-o noapte, durase mult mai mult. Cele trei femei se iviră din nou lângă patul lui, pri­vindu-l tot aşa de neliniştite ca şi prima oară, şi una din ele alergă să lase un transperant peste fereastra prea luminată, care-l irita vădit pe bol­nav. Adormi iarăşi şi iarăşi se trezi, dar era în aceeaşi zi, spre seară, şi încet-încet intervalele acestea dintre un somn şi altul deveniră mai scurte, apoi i se dădu voie să vorbească şi chiar să se ridice în capul oaselor. După alte câteva zile se dădu jos din pat şi după un timp putu să plece acasă. Surorile râdeau bucuroase şi aceea dintre ele căreia i se arăta mai mult respect, şi despre care ştia acum că e o doctoriţă, îl conduse până la poartă, unde îl aştepta o maşină. „Aţi scăpat ca prin minune, îi explică ea. Dacă lovi­tura ar fi fost cu un centimetru mai la dreapta…“ Se despărţiră, rămânând înţeleşi ca el să vie pentru un nou pansament peste câteva zile şi ea schiţă un salut cu mâna, în timp ce maşina se îndepărta.

Era acum aproape toamnă, ştia după oboseala luminii şi după frunzişul subţiat al copacilor. Se uita pe fereastra maşinii, indiferent oarecum la tot ce era în jur, la casele prea cunoscute, la chi­purile oamenilor care foiau pe trotuare, la vitri­nele magazinelor. Pe neaşteptate, ultimele cuvinte ale doctoriţei îi reveniră în memorie: „Dacă lovi­tura ar fi fost cu un centimetru mai la dreapta…“ Nu le dădu atenţie decât după un timp, când constată că nu poate să le alunge. Ce-ar fi fost dacă…?, îşi spuse. Şi oare de ce depindea să fi fost aşa? Întâmplarea, întâmplarea. Sau destinul? Se poate spune oricum. Destinul care ne comandă, destinul care ne protejează. Şi deodată îşi aminti cu mare claritate cum ezitase să se abată din drumul lui obişnuit şi cum nu putuse rezista ten­taţiei. În acel loc să fi fost o răscruce a vieţii mele? Destinul să se fi aflat închis în unghiul dintre cele două alei ale parcului? Va să zică (îşi urmă el gândul, în timp ce maşina traversa stradă după stradă) era un lucru necesar, deci destinul era în partea aceea. Dar, la urma urmelor, de ce n-ar fi numai o întâmplare curiozitatea mea de o clipă, slăbiciunea de a schimba drumul? Necesi­tatea e înscrisă în lucrurile obişnuite, fireşti, iar întâmplarea, aceea care ne abate de la ele. Cobo­râse din maşină, plătise şi acum, răspunzând absent saluturilor şi întrebărilor vecinilor, ale celorlalţi chiriaşi pe care parcă nu-i mai cunoştea, se îndreptă spre camera lui şi vârî cheia în broască. Legea, necesitatea, continua să vorbească cu sine, sunt în obişnuit sau în excepţie, în drumul drept sau în abatere? De ce era necesar să mă duc acolo şi nu la banca pe care stătusem cu o seară mai înainte, cu două seri mai îainte, adică mereu? Nu, nu! E vorba cu siguranţă de o întâm­plare nenorocită, de o simplă întâmplare, căreia îi împrumut acum chipul rece, implacabil al destinului. Şi, cum gândea astfel, îşi dădu seama că nu avea unde să aşeze destinul în acest concurs de împrejurări, că nimic nu se poate lămuri până la capăt. Întoarse cheia în broască, împinse uşa şi intră. Era mai liniştit acum, ca şi cum faptul că nu se putea răspunde la chinuitoarea întrebare ar fi reprezentat o certitudine la fel de profundă ca şi un răspuns.

Trecură mai multe zile, până când, într-o seară, se hotărî să-şi reia plimbările spre parc. Purta încă un uşor bandaj de protecţie la cap, deşi nu era convins că-i mai folosea la ceva şi când îl văzu dând colţul străzii, femeia de la fereastră fu aşa de uimită (auzise că a murit), încât nu-şi putu opri o exclamaţie. El întoarse capul spre ea şi zâmbi. O observase şi înainte, de multe ori, şi bănuia de unde vine mirarea ei. Încurajată, femeia spuse:

– Mă bucur că vă văd din nou, domnule… (fu gata să adauge: profesor, dar se opri la timp). Am aflat de accidentul acela groaznic… Da, da, mă bucur.

El zâmbi din nou, înţelegând că bucuria ei era sinceră: faptul că nu murise, că trecea din nou pe acolo, restabilea echilibrul zdruncinat al lucrurilor, firescul lor necesar…

– Întâmplarea nenorocită, dragă doamnă, răs­punse el politicos. Dacă-mi vedeam de drumul meu, nu se întâmpla nimic. Iată cum o curiozitate fără sens care m-a scos din acest drum era cât pe ce să-mi fie fatală.

Şi se îndepărtă, salutând, cu aerul că pentru nimic în lume nu s-ar mai abate altă dată din drum. Răcoarea serii îi făcea bine. Frunzişul copacilor, întunecat, îl îmbia ca un loc de linişte şi de odihnă. Intră în parc, văzu scările ce cobo­rau pe sub zidul cetăţii spre noile cartiere ale oraşului, şi merse pe aleea lui lăturalnică. Nu făcuse decât patru sau cinci paşi, când îi atrase atenţia liniştea de acolo. Să se fi închis cârciuma aia blestemată? îşi zise el, oprindu-se. Nu se poate, de ce să se fi închis. Câte încăierări şi capete sparte n-or fi fost şi înainte… Liniştea de acolo continua să ajungă până la el la fel de compactă, de nefirească. Nici o voce. Nici o miş­care. Cum asculta, cu urechile aţintite, îşi dădu seama că se găseşte exact în locul în care fusese data trecută când auzise primele ţipete, la răs­crucea aleilor, şi că, întocmai ca atunci, ezita să aleagă unul din cele două drumuri. Simţi o frică paralizantă. Încercă să se smulgă, să meargă spre banca ce se întrezărea la câţiva metri pe muchea zidului, dar ceva inexplicabil îl atrăgea în cealaltă direcţie. Îl cuprinse o slăbiciune niciodată cunos­cută şi înţelese că îl stăpâneşte ceva mai presus de voinţa lui. Dacă s-ar putea opune acestei forţe, acestei atracţii, dacă voinţa lui ar învinge voinţa străină… Într-o străfulgerare îi trecu prin cap ideea că destinul este o voinţă străină care profită de lacunele voinţei omului spre a-l subjuga definitiv.

Cu un ultim efort, în timp ce buzele îi murmurau Nu, nu, acolo niciodată, se smulse din loc şi, ca un halucinat, alergă în sens contrar, spre banca lui dintotdeauna, se aruncă, mai bine zis, înainte cu tot trupul ca să iasă din puterea voinţei ace­leia străine.

A doua zi, o femeie care plecase după cumpă­rături dis-de-dimineaţă se împiedică de un trup ce zăcea sub zidul cetăţii. Începu să ţipe, se strânse lume, nu prea multă, căci era foarte de­vreme. „A căzut de pe zid, zise cineva închi­nându-se. O fi fost întuneric şi n-a văzut unde pune piciorul. Ce-o fi căutat în partea aceea, sus?“

(1975)

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.