Dana Heuberger 
„Spune-mi despre tine”, mi-a scris. De obicei am prea multe cuvinte la mine. Că nu explică ele ce-aș vrea, cum aș dori, cât aș spera, e altă poveste… Dar acum? Să-i (mai) spun? Mai are rost?
Empatia dintre noi a fost surprinzătoare, copleșitoare și, credeam eu, definitivă, în ciuda diferențelor de tot felul. Fizice sau chimice, mult prea reale, majoritatea erau de partea lui, eu n-aveam decât lancea și pe Sancho Panza. Nu contează că nu există nici scutierul meu și nici moara din zare, sprijinul lor, chiar și rod al imaginației mele fiind, m-a apărat mai tot timpul de rele mult mai grele decât cele pe care mi le puteam închipui, de grozăvii mult prea adevărate. Căci până și luptele în jurul unor mori virtuale ajută, orice-ai crede. Te fac să-ți scuturi neuronul, să-l pui la treabă, pregătindu-l pentru neașteptate și nedorite situații de criză. Ei bine, îmi vei spune, ce-a făcut vestitul tău apărător dinlăuntru, în lungile tale discuții cu Cel de Departe? Te-a tras de mânecă, să nu te dezvălui prea mult? Să nu devii vulnerabilă? Să nu faci analogii puerile bazate pe-un zâmbet plin de o aparentă înțelegere?
Orele noastre de discuții… atât de multe, într-o vreme, și totuși atât de scurte încât trebuiau planificate urgent altele noi, în care ideile curgeau de la sine, exact de unde le lăsasem la plecare… Asexuate, dar pline de o empatie fundamentală, ideile ne șiroiau într-o mutuală înțelegere cumplit de asemănătoare a tuturor fenomenelor și evenimentelor, a celor mai multe definiții, chiar. Lipsite de orice urmă de pragmatism, singura constrângere pe care ne-o impuneau era că trebuiau împărtășite și despicate într-o mie. Straniu. Nu mai trăisem așa ceva. Nu atât de total. Nici măcar în adolescență. Nici măcar în fața Celui mai Iubit. Întotdeauna am acceptat că există diferențe, că putem privi cu alți ochi până și norii, că nici măcar roua nu are întotdeauna același gust. Că luna poate deveni (nu doar în cântec) amară în ciuda stelelor. Că frigul poate fi numai al meu. Dar îmi spunea atât de des și de veridic gândurile! Cum de le-o fi ghicit? Eram extrem de previzibilă, sau ele erau și ale lui, așa cum credeam pe atunci, fără vreun dram de îndoială? Și dacă da, cum s-a ajuns la încadrări în funcție de utilitate? La sublimări și apoi la suprimări? De ambele părți. Păi viața bate și filmul și literatura, după cum știi. Și nu e nici prima, nici ultima dată când, după o perioadă de grație, hai să-i spunem contemplativă, un bărbat trece într-o fază de acțiune, se metamorfozează după principiul terțului exclus și acționează în sistem binar: 1 sau 0, punct. Și de la capăt (dar doar cu combinații de unu și zero). Ar trebui să îi convină asta minții mele mult prea structurate, o să îmi zici. Ar trebui? Știu ce-o să-mi spui, că n-a fost el acela, că l-am construit, în spatele luminii din ochii săi (mult prea verzi, într-o anumită intensitate trădătoare a luminii). Că diferențele acelea existau. De ce-au tăcut pentru o vreme și cum de au țipat după aceea, de la distanță? Ca s-o ușureze, sau ca să o legitimeze? Distanța… cea adevărată avea să fie enormă, o știam de la-nceput, iar viețile trebuiau să ne devină la un moment dat divergente, aveam amândoi multe alte lucruri de trăit. În lumea ideilor, însă, empatia noastră comună părea că se solidificase, căpătase o entitate bine definită, o credeam imuabilă. Și speram că și dac-o fi să ne revedem doar peste o sută de ani, lucirea din priviri ne va fi neschimbată și ne vom regăsi bucuria de a comunica, ne vom redescoperi aceeași esență pe după riduri, proteze și dureri de șale. Ei bine, ne-am revăzut cu mult timp înainte de previziunile mele. Cu empatii din ce în ce mai mici, trăgând amândoi cu dinții de amintirea acelei stranii și totale comunicări inițiale. Cu puncte de sprijin din ce în ce mai puține, cu întrevederi în care nu mi se mai părea că timpul ne este vrăjmaș și dispare-ntr-o clipă, cu pozele copiilor (pot să-ți arăt și pisici?), ca să umple golul poveștilor profunde despre noi, care nu se mai grăbeau să apară. Fără dezvăluiri semnificative. Rămânând alte câteva minute la încă o cafea, pentru sclipirea aia pe care mi se părea că am zărit-o din nou. Așteptând zadarnic și vechea comunicare… Și dacă nu el s-a metamorfozat, vei spune, ci tu ai fost aceea? Poate că îl vezi acum cu alți ochi doar pentru că tu ești diferită de cea de ieri și, schimbând unghiul, descoperi ceea ce era dintotdeauna acolo. Nu, nu e mai superficial decât înainte, dar dacă astăzi te lasă să-i observi doar masca pentru Cei care contează mai puțin? Și tu, îmi vei spune, de unde știi ce față a ta îi arăți? Și dacă el mai vede în ochii tăi lucirea aceea complice? Sau vara. În fond, grozăviile pe care le pomeneai trebuie să te fi marcat. Poate că te blindează, fără să vrei, chiar și atunci când ți-o dorești mai puțin. Poate că da, dar știi, n-a plecat niciodată ca din pușcă, nici măcar de la ultimele noastre întrevederi. Deși e veșnic extrem de ocupat, iar timpul lui liber, atunci când vine prin urbe, e pe cale de dispariție. De fiecare dată a mai comandat câte o cafea. Sau câte-o bere. Neagră și tulburătoare, ca vremurile. Așteptând zadarnic vechea comunicare? Ce bine c-a fost? Asta-i tot? Se pare că da.
Ce să-i mai scriu? Despre Diana, cu bursa ei de un an de zile şi cu premiul pentru discurs, sau despre Steve Mc Curry, Fiona Apple, Zazie (dintre toate, à ma place), ori despre Madredeus? Să-i mai descriu franjurii norului de ieri și nerăbdarea cu care aștept vântul de mâine? Nu, n-o să-i spun despre problemele a căror recursivitate o văd uneori ca pe o parte vie a unui obsedant fractal. Să-i scriu și despre mine? În ce ecuaţie, sau în afara cărei formule? Și de ce ar conta să îmi strig exaltările? La urma urmei, sentimentele nu se împărtăşesc altora, ci au valoare în măsura în care cresc simultan, în suflete diferite. Și în măsura în care se recunosc apoi în priviri. Și dacă nu, nu. Unde dispar empatiile care se descoperă şi apoi se pierd? Sau devin unilaterale, sau inutile? Unde se duc empatiile, atunci când mor?
