Cuibul cu barză

Porneam spre vacanţă, în maşina albă, cu numărul 8819, pe care tata o alinta Şofronica. Sunt tare deştepte maşinile, că au ferestre-n cele toate zările. Iar eu nu dormeam niciuna.

Drumul nu era lung, vreo cincizeci de kilometri, dar era mereu un cap de punte, că de poduri mi-e frică. Sunt ţepene. Punţile sunt flexibile spre fluide, dacă le visezi.

Iar eu asta făceam. Cum mă urcam în maşină, începeam să visez întoarcerea. Fie că vacanţa era de-o zi, de două săptămâni sau chiar aia mare, de vară, începeam să mă obişnuiesc frumos cu tristeţea încă de la pornire.

O şi vedeam, şi nu pe bucăţi. Era o tristeţe mare, monumentală, una care-şi merita numele greu. Iar obişnuinţa ajunge prima natură, aşa că ajungeam în faţa porţii de destinaţie gata amărâtă. Din acest motiv, bucuria de copil la poartă e mai mare decât orice pe lume, n-are grade de comparaţie, e, carevasăzică, superlativă absolut.

Dar până la ajungere treceam prin sate, prin păduri, mergeam pe drumurile care legau sat de sat şi pădure de oameni. Pădure de pădure nu-ntâlneşti pe drumul ăla.

Numai prin sate, niciodată prin margini de păduri sau pe drumuri de legături, erau copaci-cuiburi. Câteodată, vedeam berzele acasă, altă dată numai ciocuri ascuţite de pui, împungând câte un nor care se oprise din zbor tremurat, iar de foarte puţine ori am văzut şi mama, şi copiii, în timp ce ea-i alăpta. Adică nu, că barza nu e mamifer. Îi hrănea.

Ăla este drumul copilăriei mele, cu berzele lui şi cuiburile lor. Mereu aceleaşi cuiburi. În aceiaşi copaci. Îi ştiu pe dinafară. Dacă ar apărea unul în alt loc, mi-aş da seama imediat, chiar dacă ar trece, să zicem, o mie de ani de pace fără drum.

În atâtea zeci de ani, berzele sunt altele, dar casele lor nu s-au schimbat. Generaţiile berzeşti îşi moştenesc averile din ramuri uscate. Nu ştiu dacă există dispute, ca la oameni, judecăţi, certuri, despărţiri. Copacii sunt prea înalţi ca să le fie observată berzelor arheologia sufletească a cuibului.

Ştiu doar că mă duceam sâmbătă spre casa părintească. Pe drumul ştiut. Şi-abia acum am înţeles, după aproape patruzeci de ani, statornicia berzei.

Eu mi-am terminat câteodată copilăria, tinereţea e şi nu e, depinde cine-o judecă ori numai o observă. Casa-n care m-am născut nu mai este, cea în care mi-am trăit anii de şcoală miroase tot a mama şi-a tata. Şi ei şi-au păstrat mirosul părintesc – poate oamenii capătă o aromă specifică atunci când li se nasc copiii, dar nu pot fi sigură că-i aşa.

Mi-am mutat inima şi minţile dintr-un loc în altul în toţi anii ăştia. Mi-am schimbat acasele, de voie, de ne-voie sau de nevoie. Drumul, fie că-l visez ca punte mişcătoare, fie că-l păşesc, e singura mea casă. Pe când ea, barza, ca o regină-mamă, are de dat urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor ei un castel din crenguţe bătute de vânt şi-necate de ploi, dar mereu acelaşi, păstrând ca pe-un însemn heraldic, de jur împrejuru-i, mirosul ei neîntrerupt şi neclintibil.

(sursa: anabarton.ro)