Ramona Müller 
„Cine se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.”
Nicolae Bălcescu (29.06.1819 – 29.11. 1852), istoric, personalitate complexă și impresionantă a revoluției din 1848, se naște la început de secol XIX în urbea Bucureștiului, aflată în plină dezvoltare, animată de breslele meșteșugarilor, unde negustori, hangii și mici comercianți de diferite etnii și-au pus amprenta în dinamica economică a capitalei Țării Românești.
Încă din copilărie învață să se apere împotriva celor care doreau să abuzeze de faptul că era „un băiat slab și pirpiriu”, respectându-și principiile demnității umane. Ion Ghica, prietenul său mai mare cu trei ani, redă o împrejurare în care ”Goliatul” școlii, un elev pe nume Sotea de „îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, se repezea ca un erete și i-l smulgea din mână”, încearcă să îl molesteze și pe Bălcescu. Ghica intervine în rezolvarea conflictului, ca apărător al ”halviței”, fiind vădit impresionat de ambiția elevului de 13 ani față de imensul Sotea, care „de astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, deși trântit la pământ, dar nu lasă să-i scape halvița; o apără din mâini și din picioare, cu dinții și cu unghiile”. Admirația lui Ion Ghica față de noul său prieten rezidă însă din interesul și atenția pe care Nicolae Bălcescu le acordă refacerii unui caiet rupt în timpul disputei: „Foile rupte erau lipite și cârpite fiecare la locul lor, cu o minuțioasă îngrijire. Dar ce m-a mirat mai mult a fost să văz pe unele pagini scrise cu litere majuscule fraze ca acestea: «Petru Maior zice… Fotino zice… Din Constantin Capitanul… După logof. Radu Greceanu…» Aceasta m-a mirat cu atât mai mult că p-atunci nu se pomenea în școalele noastre de istorie națională”.
Dotat cu o inteligență sclipitoare și o capacitate de memorare admirabilă, tânărul patriot putea recita la 20 de ani poeme întregi; „L-am auzit noi înșine, în mai multe rânduri, recitând sute de versuri, ca și când ar fi citit într-o carte”, afirmă viitorul ministru de Externe al guvernului revoluției de la 1848, Ion Voinescu II, prietenul lui Nicolae Bălcescu.
Este de amintit un episod în care, Bălcescu fiind antrenat în predarea geografiei militarilor din Regimentul nr. 3, la una dintre lectii participă și un șef de companie. Tânărul profesor le explica soldaților despre demografie și întinderea teritorială a națiilor, când este întrerupt și mustrat de către superiorul său: „Cine vreodată a putut măsura pământul și număra câte lighioane de oameni și de limbi mai sunt pe fața lui?”. Bălcescu și-a stăpânit, destul de politicos, râsul.
Ca om, Bălcescu avea foarte dezvoltat simțul prieteniei, credea cu tărie in dezvoltarea relaților umane bazate pe această valoare. În casa lui Costache Negri de la Galați, aflată pe moșia de la Manjina se adunau numeroși patrioți din Moldova și Țara Românească (Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Alecu Russo). Se pare că aici a fost concepută de către Russo și Bălcescu, în colaborare, celebra „Cântare a României”.
Se presupune ca Nicolae Bălcescu ar fi fost recrutat la Paris, în serviciul Imperiului Britanic, pentru a deveni agent secret, de către frumoasa actriță Rachel, cu care studentul român a avut o aventură. Agenta engleză a fost amanta luiTheophile Gautier și pozase ca model al celebrului bust cu bonetă frigiană, Marianne, simbolul Republicii Franceze.
Inima sa este însă cucerită la 24 de ani de Alexandra Florescu (Luxița), ce provenea dintr-o familie înstărită, cu o experiență nefastă a unei căsătorii anterioare cu un ofițer rus. Relația lor de iubire va dura până la moartea istoricului; din această legătură se va naște în anul revoluției, Bonifaciu Florescu.
Patriotismul lui Nicolae Bălcescu are vigoare, simțire, tăria sa de caracter confundându-se de multe ori cu identitatea națională. Revoluționarul pașoptist rămâne fondatorul istoriografiei românești, acesta dedicându-și viața pentru desăvârșirea idealurilor românești. Grav bolnav, Bălcescu moare răpus de o boală de plămâni,la vârsta hristică de 33 ani, în Palermo, singur, ca alte figuri emblematice ale României din acea perioadă, fără prieteni, fără Luxița, fără surorile sale cărora le scrisese despre dorința lui de a nu își petrece iarna singur.
Dacă ar fi să recapitulăm, ca lecție, dragostea de țară, ar trebui să scoatem din uitare destinul acestui mare scriitor și patriot român, fiind caracterizat de istoricul Dumitru Almaș ca „un român de pretutindeni și de totdeauna”. „Ce importanță are totul? Să trăiască țara noastră!” îi declarase Mariei Cantacuzino, măcinat de boală, când aceasta scria ceea ce îi dicta Nicolae Bălcescu pentru a putea încheia Românii subt Mihai – Voievod Viteazul.
