Nicolae Roșianu 
Există în basmul românesc și alte formule finale foarte originale, unde aportul individual este evident, dar oricât de personale ar fi, ele păstrează totuși sensul formulelor tradiționale după modelul cărora au și apărut. Iată ce a „văzut” un povestitor la o nuntă împărătească:
„… eșea zeama pe vârful curții și carnea pe ferești. Câinii umblau cu colaci-n coadă și strigau că mor de foame…” (POP-RETEGANUL, III, 36)
„Belșugul” ospățului din poveste este descris și într-o formulă de basm tătar, care deși nu se referă la elementul P (prezența povestitorului la ospăț), totuși urmează modelul tradițional al formulelor imposibilului:
„Prostul ajunge padișah
Se urcă pe tron,
Face nuntă, Din gheare de vrăbii,
Din carne de broaște,
Cu untură de purice s-a gătit ospățul.
Toți musafirii au mâncat pe săturate.”
(HALK, 205; CF. Mio, Nr. 34)
Prin folosirea „metaforei imposibilului” (non-V), povestitorii dau formulelor lor un înalt grad de expresivitate; un povestitor român își „argumentează” în felul următor veridicitatea basmului său:
„Iar eu sfârșii astă poveste care adevărate este, tocmai cu râmătura de oaie și cu cornul de porc, pe care le-a văzut un orb, după care a alergat un olog, le-a luat un ciung și un despuiat în sân le-a băgat.” (STĂNCESCU, I, 206).
Întâlnim și aici „formula imposibilului”, concretizată prin alăturarea a două fenomene ce se exclud reciproc. Este evident că această formulă a fost creată în spiritul formulelor tradiționale, atât inițiale, cât și finale, prezența elementului non-V constituind un indiciu în acest sens.
