Leonard OpreaLeonard Oprea
30.11.2017

A fost odată ca niciodată…

A fost odată ca niciodată, că de n‑ar fi nici nu s‑ar povesti, nici povestea aceasta n‑ar fi.

În vremurile de demult, acum vreo două mii de ani după naşterea Mîntuitorului, în ţinutul Transilvaniei, din ţara numită România, trăiau doi prieteni buni ce se aveau ca fraţii. Unul îşi spunea Sihastrul și scria povești. Iar celălalt, Pustnicul, cerceta poveştile şi scria despre ele. Deşi erau binecunoscuţi astfel, chiar preţuiţi în ţara lor, cei doi o duceau destul de greu, căci acele vremuri erau sub domnia neînduplecată a Computerului şi Apocalipsei atotcuprin­zătoare şi atotputernice peste tot în acea lume. De aceea, faima şi recunoaşterea harurilor unor oameni precum Sihastrul şi Pustnicul nu însemnau mai nimic. Dar însemnau, mai mult decît sigur, o viaţă tare grea şi tare amară.

Aşa stînd lucrurile sub cerurile cînd plumbuite, cînd sîngerii ale acelor istorii, cei doi cărturari de modă veche au hotărît că nu mai pot trăi aşa, ca două ciori urgisite. Au căzut ei deci în oceanul gîndurilor de inimă albastră şi au înotat şi iarăşi au înotat, cînd mustraţi de îngeri, cînd ispitiţi de diavoli; avînd însă ei doi mereu frică de Dumnezeu, au ajuns pînă la urmă la ţărm, e drept, cam storşi de puteri. Au mai stat oarece pe nisipul auriu şi fierbinte, să se usuce şi să se mai înzdrăvenească. Apoi, s‑au uitat, plini de înţelegere şi milă, unul la celălalt şi amîndoi au zis deodată:

– Asta e! Trebuie să găsim piatra filozofală…

Piatra filozofală, taina tainelor, cunoaşterea cunoaşterilor, puterea puterilor…, au rîs ei fericiţi ca nişte copii abia înţărcaţi, dar în clipa următoare şi‑au şi dat seama de grozăvia acestei fapte. Căci, după cum cunoştinţa lor, şi ştiau destule, nimeni nu găsise vre­odată această piatră nemaipomenită, a vieţii şi morţii, după cum scria în cărţi şi o chemau înţelepţii. Ba, cei mai mulţi, ca ei doi, au murit căutînd‑o. S‑au posomorît. Nu s‑au mai privit drept în ochi. Dar, n‑a durat mult. Unul dintre ei a zis:

– Parcă avem de ales… Plecăm în lume şi o căutăm.

Zis şi făcut, deşi nu prea le era la îndemînă să plece în lumea largă, în căutarea pietrei miraculoase, aşa cum erau atunci, doi cărturari prăfuiţi de colbul cărţilor, puţintel chei, puţintel rotofei, puţintel deja gîrboviţi, amîndoi bunici de o bună bucată de vreme. Unde mai pui că dolari nu prea aveau, paşapoarte nici atîta, iar despre vize de călătorie ar fi fost ca şi cum ai fi vorbit despre funie în casa spînzuratului. Dar Sihastrul şi Pustnicul aveau o însuşire mai puţin întîlnită atunci, erau încăpăţînaţi ca doi catîri. Aşadar, daţi pe uşă afară, intrau pe geam, şi pînă la urmă au răzbit toate piedicile şi toată funcţionăraia şi au plecat în lumea largă ca doi cărturari cum­se­cade şi curajoşi ce erau de fapt. Bineînţeles, să caute piatra filozofală.

Cum călătoria aceasta, despre care mulţi le‑au spus, în primul rînd soţiile, copiii şi nepoţii, apoi ceilalţi, restul, da, mulţi i‑au plîns şi le‑au spus că este mai nebunească şi cu mult mai periculoasă decît oricare dintre ţicnelile lui Don Quijote, spre exemplu, cei doi au cugetat că nu le‑ar strica să mai cîştige ceva bănuţi prin ţările pe unde urmau să treacă. Vorba aceea, căutarea nemaipomenitei pietre a vieţii şi morţii putea să dureze ani şi ani, chiar pînă la sfîrşitul vieţii lor. Cu scrierea poveştilor şi cercetarea lor se lămuriseră demult cum vine treaba; de cîntat, cum şi‑ar fi dorit fierbinte amîndoi…. Dacă deschideau gura şi slobozeau două‑trei note doar, îi omora lumea cu pietre. Cale de ieşire din impas – fiind doi catîri notorii – au aflat totuşi. Sihastrul picta poveşti, iar Pustnicul scria, în orice limbă era nevoie, cîteva vorbe de duh, despre poveste, fireşte, într‑un colţ al tabloului, acolo unde‑şi aveau locul mai bine. Au cîştigat bani frumoşi aşa, iar în unele locuri chiar au fost invitaţi să facă expoziţii cu vînzare şi au fost trataţi cu mare cinste. Ce mai, s‑au descurcat binişor, dacă nu cumva bine de tot cărturarii noştri aflaţi în căutarea pietrei filozofale.

Atît doar că visul lor rămînea un simplu vis. Piatra filozofală fusese atît de bine ascunsă încît Sihastrul şi Pustnicul ajunseseră ca uneori să se întrebe dacă într‑adevăr există. Nu şi‑au pierdut însă deloc speranţa. Au continuat să caute neobosiţi străbătînd mări şi ţări, munţi şi pustiuri, insule şi continente. La un moment dat, un miliardar înnebunit după talourile lor, le‑a propus să le finanţeze o expediţie la Polul Nord, sau la Polul Sud, după cum doreau. Dar cei doi au refuzat plini de demnitate. Erau doar doi cărturari cumsecade şi într‑o oarecare măsură artişti, în nici un caz nişte aventurieri sau excentrici dornici de recorduri.

Atît doar că trecuseră peste zece ani de căutări şi piatra filo­­zofală le părea acum asemeni unui abur cu forme şi culori cînd necuvîntat de frumoase, cînd necuvîntat de stranii, care se risipea imediat ce îndrăzneai să răsufli.

Aşa că, într‑o bună zi, Sihastrul şi Pustnicul au stat şi s‑au privit cu luare aminte. Au înţeles fără vorbe că în toţi aceşti ani nu deveniseră nici mai învăţaţi, nici mai dezvăţaţi, nici mai buni, nici mai răi, nici mai fericiţi, nici mai nefericiţi. Îmbătrîniseră puţin şi, parcă erau puţin mai înţelepţi. Le era acum limpede ca lumina zilei că piatra filozofală nu putea, hotărît lucru, nu, nu va fi găsită nicicînd pe această cale. Atunci, s‑au întors acasă. Banii cîştigaţi pe tablouri i‑au dăruit soţiilor, copiilor şi nepoţilor, după care s‑au retras la o mănăstire, undeva în creierii Munţilor Carpaţi ai Transilvaniei.

Şi fiindcă tot îşi spuneau Sihastrul şi Pustnicul, s‑au călugărit. Şi fiindcă tot trebuiau să cugete altfel despre piatra filozofală şi cum s‑o găsească, n‑au mai vorbit cu nimeni, trăind sub jurămîntul tăcerii. Cînd aveau ceva de spus unul altuia, fie se‑nţelegeau din priviri, fie îşi scriau, fie – şi cel mai ades astfel se întîmpla – Sihastrul picta, iar Pustnicul desena cîteva cuvinte pe tablou, acolo unde le era locul, după înţelesul poveştii care le frămînta cugetul, sufletul şi inima. În acest fel îşi continuau totuşi, neclintiţi în credinţă, căutarea. Bineînţeles, a pietrei filozofale. Însă acum, acolo, în creierii munţilor, în singurătatea senină şi plină de pace a mănăstirii, ceva a început să se schimbe în înţelegerea lor despre lume, despre viaţă şi oameni, despre natură şi legile ei. Iar acest ceva – fiindcă au trecut anii şi aici, la mănăstire – care însemna de fapt ruga lor zilnică pentru aflarea pietrei vieţii şi morţii, însă mai era totodată şi o anume deznădejde şi o anume tristeţe şi o anume visare bolnăvicioasă şi o anumită cugetare care se‑nvîrtea mereu în cerc muşcîndu‑şi coada şi chiar o anume oboseală şi pe undeva, un strop, dar uneori e îndeajuns şi numai atît, un strop de ură, acest ceva a început să devină încet, încet o mînă de suflet întinsă din inimă către Dumnezeu. Da, trecuseră pe nesimţite anii. Se gîrboviseră, erau uscaţi şi aveau degete noduroase; bărbile ninse coborau pînă pe piept, purtau ochelari nu numai pentru citit, dar ochii le străluceau afundaţi în orbite… Păstraseră neştirbit jurămîntul tăcerii, însă nu o dată se întrebaseră dacă nu cumva uitaseră să vorbească şi, pînă la urmă, deveniseră cam ursuzi. Iubeau cărările şi sălbăticiunile codrului, singurătate chiliei şi solitudinea în faţa altarului. Nu supărau pe nimeni, erau buni călugări şi nimeni nu‑i tulbura. Dimpotrivă, erau îndrăgiţi şi admiraţi pentru sihăstria şi pustnicia lor, dar mai cu seamă pentru tablourile lor, pictate şi scrise, care aduceau faimă şi bogăţie mănăstirii.

Trecuseră însă pe nesimţite anii… Încă zece ani de căutare a pietrei filozofale. Încăpăţînaţi ca nişte catîri de rasă, acum îl înghesuiau pe Dumnezeu cu întrebările, cu îndoielile lor, cu rugile lor atît de aprinse încît nu rareori ceilalţi în credeau bolnavi, cuprinşi de mare febră.

Într‑o bună zi totuşi, Sihastrul a scris ceva pe un petic de hîrtie, ce i l‑a dat Pustnicului. Acesta a citit: „Auzi, ce‑ar fi să‑L lăsăm să mai vorbească şi El?”. Pustnicul repede a mîzgîlit răspuns: „Al naibii să fiu, Doamne, iartă‑mă, dacă n‑ai dreptate!”.

Şi au tăcut de dinlăuntru. Încăpăţînaţi precum bine se ştie, au tăcut un an, doi… aşteptînd. Rugîndu‑se doar. Cu cre­dinţă. Într‑o noapte, Sihastrul l‑a visat pe Pustnic. Iar acesta l‑a visat pe Sihastru. Fiecare îi spunea celuilalt: „Caută unde n‑ai căutat. Caută şi vei găsi doar acolo unde nu ai căutat încă. Deschide‑te şi caută. Vei primi răspuns”.

A trecut mai bine de o lună de la acest vis ciudat. Deseori amîndoi erau cît pe ce să‑şi calce jurămîntul tăcerii, atît de încor­daţi şi nerăbdători deveniseră fiindcă măcar atît înţelesese din vis: căutarea lor se apropiase la numai un pas de aflarea pietrei filozofale. Care era însă acel pas, asta le tortura fiinţa, căci răspuns desluşit n‑aveau încă.

Într‑o dimineaţă Sihastrul îi spuse însă Pustnicului:

– Acum am să pictez ce tu ştii deja, căci, iată, în sfîrşit am aflat şi am înţeles.

Pustnicul îi răspunse liniştit:

– Iar eu voi scrie acolo unde povestea noastră cere ceea ce tu ştii deja, căci, iată, în sfîrşit şi eu am aflat şi am înţeles.

Şi au zîmbit fericiţi, dar şi puţin obosiţi de multele vorbe rostite după ani îndelungaţi de muţenie.

Sihastrul pictă deci acest triptic: Izgonirea din Rai, Scara lui Iacov şi Răstignirea Lui Iisus Christos.

Pustnicul scrise pe fiecare: Încercarea omului – trupul şi mintea. Calea omului – mintea şi sufletul. Desăvîrşirea omului – sufletul şi inima.

Era o dimineaţă senină şi blîndă.

Era linişte şi pace.

Cei doi se priviră drept în ochi. Cu încredre şi curaj, adînc şi cu umilă blîndeţe, aşa cum priviseră în ei înşişi.

Aflaseră şi vedeau Lumina.

Sihastrul şi Pustnicul se închinară şi mulţumiră Domnului spunînd:

– Mulţumesc.

„… cer siniliu…; un

rubin peste ocean blînd

acest trandafir…“

***

***

RESPIRAȚIA

Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.

(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)

(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)

(http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/leonard-oprea-in-lumea-secolului-xxi-se-pune-intrebarea-quintesentiala-exista-libertatea-de-stelian-turlea-14665342)