Horia Gârbea 
Pentru unul ca Motancea, intrarea pe scena unui teatru era o premieră. Ca şi Camil Deleanu, el se ducea rar chiar şi în sală. Fusese acum momit de Cosma să vină la Călaraşi ca să ia un rolişor în spanacul măreţ pe care îl pregătea acesta. De fapt, ticălosul gelatinos voia să îl aducă în urmea uitată de Dumnezeu pe Camil. Ca recunoştinţă că îi făcuse rost de bani buni, de la capitală, pentru monumentala făcătură ce avea să se înalţe în teatru ca un arc de triumf din carton presat.
Cosma ştia să-i omenească pe aceia care îl ajutau cînd umbla cu pantahuza. Le oferea prăzi bogate, înhăţate din judeţul piscicol şi al dropiei sau organiza pentru ei chiolhanuri dichisite la care ghiorlăiau toate tarafurile disponibile în zonă. Meniurile de bairam erau preparate după un schepsis aparte gîndit să fie economicos şi să-i lase şi lui un gologan la teşcherea. Anume, aperitivele erau suculente şi titirite. Urma obligatoriu un peşte, care la faţa locului costa mai nimic. Cu trei piţule luai un monstru de apă dulce. Fripturile era însă ca vai de lume, iar desertul nici nu mai venea, fiind trecut la economii. Asta deoarece Cosma avea grijă ca, îndată după antreuri, clienţii să fie matoliţi iar la peşte abia să mai ştie cum îi cheamă. Care nu adormeau cu nasul în blide, la felul trei, se împleticeau afară ca să dea la boboci. Cît ei se răsteau la galoşi, starostele făcea semn să se ridice tot ce rămăsese mai mult sau mai puţin întreg pentru a hrăni maşiniştii din trupă.
Pe parcursul ospăţului, se produceau lăutari şi guriste. Actriţele ce erau prospătura teatrului trebuiau să danseze cu musafirii, să le facă gîţă şi să se lase pipăite profesional. Multe proveneau din amatoare şi făcuseră, ca studii, doar cursuri de modelling de cămin cultural. Se grăbeau să îşi facă un rost pînă nu li se boţeau ţîţele şi nu se dădeau în lături de la nimic.
În seara magică a chefului erau poftiţi şi directorii de la liceele care îi asigurau public lui Cosma, cîţiva popi şi poeţi locali cu care invitatul de seamă să aibă ce vorbi. Unii dintre ei cîntau şi romanţe. Nu lipsea pictorul peisajului local, un anume Racu, plăvan şi bărbos. El cînta binişor, chiar beat fiind, baritonal, un repertoriu vast, de la Zavaidoc la Louis Armstrong.
A doua zi dimineaţă, invitaţii îşi mai aminteau seara precedentă de la început şi cam pînă la al treilea whisky. Ce urma, nu mai ţineau minte sau voiau să uite. Încît rămîneau cu impresia că au fost la un banchet princiar.
Camil mirosise planul lui Cosma şi bănuia cum va decurge vizita lui în orăşelul impregnat de gloria aceluia. Ca unul care degusta plăcerile vieţii la „Castravetele de mare”, numai gîndul la meniul potenţial îi făcea rău. Promisese că va veni la marginea Borcei însoţit de Motancea şi de biluţa contabilă care contribuise decisiv la finanţarea măgăriei. Dar îi lăsase singuri. Ţintuită de treburi, admiratoarea pătimaşă a regizorului nu putuse veni. Aşa că Motancea, cu o geantă de voiaj ca a unui medic de ţară şi vastul său parpalac înfăşurat pe braţ, pătrunsese singur şi năuc în Teatrul Naţional „Străbunul Dromichetes” din Călăraşi.
Uşile împărăteşti pe unde intra publicul erau fireşte închise. Cabalinul dibui intrarea actorilor şi întrebă portarul, care mirosea dărîmător a usturoi, despre bîrlogul direcţiunii. Primul cu care dădu piept în piept pe culoarul întunecos fu Iacint Manoil. Se recunoscură. Figura lui Manoil era suficiemt de notorie, iar a lui Motancea chiar inconfundabilă. Îl duse aşadar pe amatorul de glorie în biroul gigantic unde trona Ivan cel Groaznic: Cosma însuşi.
Lăcaşul domnesc al directorului era ceva între sală a tronului, sală de arme şi trofee şi cabină de navă cosmică, aşa cum apare în filmele SF de doi bani. Biroul magistrului era urcat pe o estradă şi se vădea imens. Aducea cu cel pe care, la operă, Scarpia încearcă să o coţăie pe Tosca lui Puccini. Scaunul încrustat ce susţinea bucile lui Cosma jucase în „Apus de soare” şi în „Richard al III-lea” rolul de tron al Moldovei şi respectiv al Angliei. De aceea capul de balaur încrustat în spătar fusese acoperit cu un strat de tinichea purtînd leii Engliterei. Cam cojiţi din cauza frecării cu spinarea şefului. În afara unei mese de consiliu în stil florentin la care încăpeau doisprezece oameni furioşi se mai aflau acolo rafturi pînă la tavan, pline cu plachete şi alte obiecte care atestau gloria mondială a mastraponţului. Erau cupe argintate largi la gură din care nu băuse nimeni, tăviţe aurite cu gravuri kitschiforme, bîtlani stilizaţi de metal şi meduze de porţelan, alte animale reale şi fabuloase, sfeşnice aiurite, lucitoare şi o menoră de alabastru. Toate erau însoţite de inscripţii în limbi felurite. Era şi un monstru bicefal de abanos, cît un caniche, care dovedea că gloria lui Cosma ajunsese pe Ecuator, în inima Africii! La loc de cinste se proţăpea un falus din sîrmă împletită. Dacă te uitai mai bine, vredeai că e un cactus. Era un dar oferit trupei la un festival de importanţă locală din Texipoca de Sus. În cronicile mitizante şi în biografiile Cosmice, mătărînga argintie trecea drept Premiul Special al Festivalului Mondial de la Guadalajara, eveniment în întregime fictiv.
Aşezat direct pe podea, se afla un ciocan tîrnăcopic cu teslă la coadă şi clonţ întors la vîrf. Cineva ar fi putut crede că face parte din recuzita echipei de prevenirea şi stingerea incendiilor. De fapt era un ciocan de mină tradiţional, efigia în mărime naturală a unui teatru muncitoresc din Cardiff. Acolo actorii călărăşeni jucaseră trei serio la rînd „Troilus şi Cresida cu monoloage din Madame Bovary”. Suvenirul turneului cubanez, care îl impresionă aparte pe Motancea, era o carapace de ţestoasă cît un leagăn de copil pe care se aplicaseră cu litere aurite cuvintele „Onoare, Patrie, Cultură”.
Prin turneele lor extramioritice, actorii şi tehnicienii teatrului, pentru a nu mai vorbi de vedetele importate din Capitală, se înfiripaseră binişor. Unii, ca Sasu, coregraful etilic, treceau, după standardele călărăşene, drept oameni foarte cuprinşi.
Îndată ce depăşeau graniţa, între membrii trupei se declanşa un concurs de zgîrcenie. Fiecare se fălea, la întoarceere, cu felul în care supravieţuise fără a cheltui, din diurna uneori destul de substanţială, mai mult de cîteva patace.
Actorii cărau cu ei salam uscat, maldăre de şniţele şi damigene de băutură tare şi proastă, acidă şi corozivă ca pişatul de iapă. Maşiniştii nu se sfiau să ducă traiste de rafie cu cartofi şi ceapă. Din astea găteau ciorbe la primus în camere de hotel pariziene sau londoneze. Aveau tingiri unsuroase, înfăşurate în ziare, în care prăjeau barabulele, stropind tapetele de mătase de la Stresa şi Calcio Vecchio al minunilor hoteliere din Montecattini Terme.
Din supermarketuri nu cumpărau decît pastă de roşii care costa 500 de lirette calupul, că era înainte de comutarea pe euroi. O mîncau crudă pe pîine sau o amestecau cu macaroane cărate din Lunca Dunării. De fumat, fumau Carpaţi, în amintirea munţilor de acasă. Puţeau a mahorcă de se cruceau europenii, iar columbienii dădeau din cap şi făceau cu ochiul, cu înţeles. În muzee nu puneau piciorul, iar pentru neveste luau papuci de plastic din talcioc.
Ce-i drept, nehaliţi cum erau, la banchetele oficiale rădeau tot, şi salata decorativă, flatînd gazdele care nu bănuiseră niciodată că mîncarea lor poate fi atît de bună! Cînd aveau diurnă 100 de franci, la un turneu de o săptămînă, economiseau 680.
Unul, pe la Milano, găsise într-un colţ de magazin mai dosnic o promoţie la cutii de lapte. Se îndopase cu el, mirînd-se cît sînt de proşti macaronarii că nu-l cumpără, deşi e de cinci ori mai ieftin decît parmalatul. Cartonul cutiei nu purta poze, doar inscripţii, iar bietului recuziter cuvintele „Solo per gli gatti” nu îi spuneau nimic. De altfel lichidul era săţios şi, în afară de un pui de cufureală, nu păţise nimic. După cîteva zile, se obişnuise atît de bine să se cace împrăştiat că, ajuns în ţară, lăuda Cizma pentru bucatele ei sănătoase şi osîndea ţara natală, producătoare de constipaţie.
Altul o încurcase mai urît acceptînd să intre într-un bar, evident invitat de un actor spaniol cu suflet mare. Acela plecase achitînd nota, dar amicul călărăşean, cam cherchelit, nu mai ştia drumul spre hotelul său. În limba lui Cervantes nu bunghea mai mult de şase cuvinte. Trebuise să ia un taxi, bucurîndu-se că ştie măcar numele aşezămîntului. Nu văzu cît e Madridul de mare, pentru că adormi în birjă. La domiciliu, plăti mahmur şi se duse glonţ la culcare. A doua zi, văzînd cît îi lipseşte din chimir îşi pierdu minţile. Voi să însîngereze marmura splendidelor scări hotelire ciocnindu-şi capul de ea. Astfel se învîrti să se întoarcă iute acasă cu avionul pe cheltuiala ambasadei. Ceilalţi se întoarseră cu autobuzul, ca vai de ei.
În ceea ce-l privea pe Cosma, el preţuia în turnee mai mult gloria decît banii. Singurul artificiu pe care şi-l permitea era ca, la hoteluri, să ceară o reducere, pentru că nu mai pretindea micul dejun pentru cei 50-60 de pălmaşi ai teatrului. Diferenţa o băga în buzunar. Singurul breakfast pe care îl achita era al lui. Aşa se obişnuise: să mănînce substanţial dimineaţa. Se ducea la masă în zori, să nu-l vadă nimeni. Dacă avea în trupă vreo amantă de ocazie, n-o scutea de dijmă, dar îi dădea generos un ness din propriul borcan, adus fireşte din patria mumă.
