Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 12
N-am reuşit să plec imediat la Tecuci, trebuia să-mi rezolv mai multe probleme cu facultatea, intram în vacanţă şi nu mă mai întorceam în Bucureşti până în toamnă. Am ajuns după înmormântare. Eram pustiită, am găsit casa şi mai pustiită.
Nu mai aveam de multă vreme o cheie a casei şi nimeni nu răspundea bătăilor mele în uşă, în ferestre şi strigătelor mele. Într-un târziu am auzit mişcare, ciocăniturile mele s-au înteţit şi în cele din urmă mama a descuiat uşa, probabil adormise în vreuna din camerele dosnice,
ce-i scandalul ăsta, mormăia, ce-i scandalul ăsta, nu poţi avea puţină răbdare,
faţa îi era buhăită, cu pungi mari sub ochi, de parcă plânsese în neştire, o fi fost şi asta, dar am simţit imediat damful, duhnea a băutură, obişnuia să bea pe vremuri, înainte să mă mut eu la Brăila, dar se liniştise, avusese grijă tata să o oprească, se vede treaba că se reapucase cu sârg,
ţi-e rău, am întrebat fără rost, din moment ce pricepusem ce era cu ea,
niciun rău, a spus,
dar abia se ţinea pe picioare,
hai înăuntru, să te odihneşti, am zis eu,
haide,
se clătina, îmbrăcată într-un capot gros înflorat, şleampătă, nepieptănată, nu mai avea nicio urmă de prospeţime, trăsăturile i se urâţiseră, Doamne, ce femeie frumoasă fusese, mă mândream cu ea, arăta şi mult mai în vârstă, mi-era milă,
unchiul n-a mai rămas, nu ştiusem să întreb altceva,
care unchi, s-a holbat la mine, a, unchiu-tu, a plecat ieri dimineaţă,
şi de atunci stai şi bei, am spus,
ce vrei să spui,
că stai şi bei de atunci,
eşti obraznică, nu stau şi beau, mi-e rău,
asta văd,
şi mi-a fost rău şi tu n-ai fost aici,
s-a oprit în mijlocul încăperii şi a sughiţat violent,
ştii că a murit taică-tu, a întrebat, voia să mă facă să mă simt vinovată,
ştiu,
a murit şi n-ai fost aici, a strigat,
nu aveam ce să-i spun, avea dreptate, nu fusesem,
voia să te vadă şi n-ai fost aici, noroc că i s-a oprit inima deodată şi n-a apucat să vadă că nu vii,
n-am răspuns, am condus-o spre canapea, i-am pus două perne sub cap, i-am scos din picioare papucii ferfeniţiţi şi i-am urcat şi picioarele pe canapea,
mă duc să-ţi fac un ceai,
nu vreau niciun ceai, îmi face rău ceaiul, stai aici,
m-am aşezat pe un scaun, i-am luat o mână într-ale mele, i-o masam fără rost, dar probabil îi făcea bine, a închis ochii, a zâmbit, în scurt timp a adormit.
Am fost convinsă că vor urma luni grele.
De când mă ştiam, mama fusese o neajutorată, tata nu era doar bărbatul în casă, ci şi stâlpul, cum mă convinsesem în timpul refugiului, aducea bani, muncea în curte, era energic, hotăra totul, nu dezarma, o dată nu l-am văzut disperat. Mama întreba mereu dacă poate face un lucru sau altul, eram mică şi mă miram cum de are atâta răbdare tata să-i răspundă la orice prostie şi nu-i spune, fă cum te taie capul, femeie, dacă până şi eu mă uimeam, dar o iubea, altfel nu se explică, mă întrebam dacă eu o să fiu iubită vreodată atâta de un bărbat, când am să mă fac mare. De cele mai multe ori şedea într-un fotoliu şi împletea, dar după o vreme nu mai împletea, rămânea cu privirea pierdută în zare, zâmbind, o invidiam gândindu-mă că s-a retras într-o lume plină de minunăţii, altfel de ce-ar fi zâmbit, putea să rămână aşa ore întregi, o priveam şi eu nemişcată multă vreme pentru că era tare frumoasă, doar în cărţile de şcoală văzusem tablouri cu femei mai frumoase, mi-era tare dragă, dar mă speriam după un timp, o aduceam înapoi cerându-i ceva, se întâmpla s-o găsească aşa tata când se întorcea de la tribunal şi se apuca să facă el mâncare, o vorbă de reproş nu-i spunea, umplea doar casa de veselie. Chiar şi când s-a operat şi a rămas fără jumătate de stomac, tata era cel care făcea multe treburi în casă, atunci doar, o vreme, mama părea să se fi schimbat, dar n-a ţinut-o mult.
Voiam să ajung la fel de frumoasă ca ea când aveam să fiu mare, mă uitam dimineţile în oglindă, mă întorceam în toate direcţiile, mă strâmbam, trăgeam de obraji, ridicam sprâncenele, nicio şansă să mă fi înfrumuseţat peste noapte, măcar să n-am firea ei, îmi mai spuneam, treptat ajunsesem să n-o mai înţeleg, dintre toate mamele pe care le cunoşteam era singura apatică, nu mă ajuta la lecţii, n-o interesa dacă mi le făceam sau nu, nu-i plăcea să iasă cu mine la plimbare, nu venea la şcoală decât când nu mai avea încotro, până şi la serbări îl vedeam între oameni pe tata, nu ştiu cum reuşea să fugă de la tribunal. Treptat am ajuns să n-o mai iubesc, asta am crezut, o prostie, simpatizam cu ea, dar îl adoram pe tata, mă gândeam de multe ori cum ar fi fost viaţa noastră dacă ea s-ar fi comportat altfel, dar mi-am interzis să mai gândesc asta, ai părinţii pe care-i ai, punct. Iubeşte-i sau pleacă în lume. N-o puteam iubi. Nici nu voiam să plec în lume, dar am fost obligată.
