Eu nu sunt

… cea care mi-am închipuit odată, demult, că voi fi. Frumoase planuri, extaziante speranțe și-atât de imperfectă întrupare!

Eu nu sunt nici măcar fiica pe care și-o dorea mama. Ne-am trezit, așa, fără voie, că suntem rude, și ne tot obișnuim cu asta, de-o viață. Ne tot acomodăm, ajustăm atitudini și mesaje. Fără succes, căci invariabil apare, de o parte sau de alta, gândul: da, dar n-ai făcut asta, nu-i suficient de bine, păi eu în locul tău aș fi… O, da! Ar fi zburat, cântat, performat, whatever. Și orice ar fi făcut, ar fi fost mult mai bine decât voi fi eu în stare să fac vreodată. Și mi-aș fi luat un pulover (o să răcești!). Uite, mi-am cumpărat o bluză! Dar fata are? Una și mai frumoasă, ca-n povești, cum de nu m-am gândit, mamă denaturată ce sunt! Numai bunica știe ce-ar trebui să faceți, și-și iubește nepoata cât voi toți la un loc… Suntem puternice, vulcanice, perfecționiste și-atât de critice față de ceea ce ne desparte! Până și  cuvintele și sensurile ne sunt divergente. Știm bine amândouă, ne putem baza una pe alta în momentele cheie – în clipele de restriște îngropăm toate securile și nu rămâne decât sângele, care ne clocotește atât de diferit și totuși atât de asemănător încât doar asta contează. Ardem eficient, responsabil, pragmatic. Organizăm, muncim din greu, vindecăm răni fizice. Prăfuim cicatrice morale (dar nu le uităm, le lăsăm doar puțintel deoparte, pân-o să le vină vremea). Tăcem. Acceptăm (provizoriu). Zâmbim, chiar. În clipe declarate liniștite însă, apar deseori scântei. Și fiecare dintre noi se revoltă pentru că nu este ea Aceea… Îl pomenim în gând pe tata, cu care, știm bine amândouă, seamăn prea mult.

Eu nu sunt cea mai răbdătoare… Nu cu adulții, și nici măcar cu mine însămi. Lucrurile care trebuiau făcute ieri ne-așteaptă astăzi, nu poimâine. Cuvintele singure n-ajung ca să mișcăm munții din loc, așa cum ne-am promis, folosul lor este să genereze, fără zăbavă, acțiuni pertinente și persistente, chiar dacă asta înseamnă să mutăm mai întâi nisipul cu un centimetru spre dreapta. Mai e și mâine o zi, dar ce ne facem cu cea de azi? Eu una nu-mi permit s-o pierd, că-i prea frumoasă. În schimb, orice întâlnire cu copiii (de orice vârstă), oficială sau nu, mă umple de speranță, căci e atâta frumusețe în ochii lor! Și-atâta nevoie de bine! Au o neliniște definitorie pe care cunoscând-o în detaliu (din proprie experiență) îmi e ușor s-o liniștesc (cu mine cu tot) atât cât e necesar ca să nu devină o povară, ci un catalizator. Hai, încă-un centimetru! De cunoaștere, de schimbat percepții și abordări, de bucurie. Cu toate astea, mi-e clar, mai multă răbdare n-ar strica. Mai multă liniște. N-o spun numai maeștrii Zen, e evident până și pentru mine că uneori răspunsul e tăcerea. Și așteptarea. E însă o înțelepciune la care n-am cum să ajung vreodată, oricât de bine cunosc teoria. Nu scrie asta în stelele mele.

Nu sunt bună de pus în ramă. Nu voi fi niciodată decât în aparență sage comme une image, căci gândurile astea incomode, nepotrivitele și nesocotitele de ele, îmi populează privirile, zâmbetele și de prea multe ori vorbele și acțiunile. Ncsf! Dacă le las să moară în mine, mă atrofiez odată cu ele. Și nu vrem asta (eu, ele), înainte de vreme. Sunt simple vise care dau pe dinafară, spui? Ar trebui să nu le las să mă guverneze? Și dacă ai dreptate și sunt doar vise, am un dream-catcher lângă fereastră, ar cam fi cazul să își facă treaba, să mi le prindă și să mă apere de orice rău, așa cum mi-au garantat vânzătorii că se va întâmpla. E original, captatorul meu de visuri și vise (cumpărat din rezervația aceea americană suspect de benignă de care ți-am pomenit), ar trebui să aibă efect. Ei bine, n-are (oare ar fi trebuit să îl pun lângă ușă, sau poate lângă pat?). Știm bine amândoi, am mult prea multe lucruri de spus și de făcut. Unele bune, altele poate că nu (o vor decide alții), toate ale mele, teleghidându-mă uneori. Rănindu-mă, alteori. Necesare? Știu și eu? Obligatoriu de exprimat.

Câteodată însă, simt că nu (mai) sunt nici măcar eu însămi cea care (credeam că) am fost. Oare cine m-o locui și nu mai tace odată acolo, înăuntru? Că nu-nțeleg mereu ce spune! Și, mai ales, ce tot vrea de la mine. Cine mai sunt eu. Și de ce. Dar nici măcar eu nu sunt Stiller, domnule Max Frisch, oricât de mult mi-ar afirma-o ceilalți. Și n-o să fiu niciodată în conformitate cu etichetările altora, oricât de mari specialiști ar fi aceia. Căci sunt într-o perpetuă mișcare – ca lumea asta, monșer. Și chiar dacă esența ne rămâne (aproape) aceeași, în pofida vântului, până și schimbările abia perceptibile de atitudine și abordare (de la vreme, de la vremuri) pot duce în timp la transformări radicale. La remodelarea esenței. Ce-o să mai aflu până și eu despre mine, om trăi și-om vedea. Și-om eticheta.

Etichete… le pun și eu, bineînțeles. Involuntar, imprecis, de beton armat, uneori. Știu bine, n-ar trebui să avem tipare clare în care să ne încadrăm semenii, dar câteodată nu mă pot abține. Lipind în mod conștient etichete, cu toate că rațiunea nu mă prea lasă s-o fac, mă simt, evident, vinovată și foarte umană. Vulnerabilă, căci nu mă încadrez în tiparul impus chiar de mine. Desigur, mama e de vină. Sau poate că eu? De când mă știu, am fost condiționată de ceea ce trebuie și ceea ce nu se cade să fie făcut. Nu sări. Nu tuși. Nu râde. Fii cuminte! Nu vorbi urât despre ea, fata mea, că nu-i frumos. Așa te-am învățat? Și poate că se află, lumea e rea… Argumentul suprem era frica să n-o pățesc, înveșmântată în mantia lui „nu se cade, nu-i frumos, ești fată.” Culmea e că n-a prins frica (deși, da, uneori mi-am făcut cumplite deservicii vorbind prea mult, prea devreme, acolo unde nu era cazul), ci acel „nu se cade…”, care mă trage și acum de mânecă de câte ori poate. Nu mai pun cu ușurință etichete în public. Sunt însă toate în mine. E foarte rău, știu. Le dezlipesc uneori, trecându-le, cu bucurie sau întristare, la virtualități. E cam înghesuială, căci unora dintre cei care mă populează le-am rezervat un adevărat colaj, cu ștersături, cu mirări, cu mai multă sau mai puțină înțelegere. Nu, nu sunt un Guru, mă pot înșela. De unde și ștersăturile. De ce mai pun etichete, cu toate astea? Nu eu, subconștientul o face (desigur, desigur…), de capul lui. Eu doar le sortez, le colorez, le tai… S-arate frumos, dacă tot le am. Să fie credibile.

Nu sunt prea receptivă la condiționările altora. Sunt plină de cele moștenite și de acelea care fac parte intim din mine. Mi-ajung! Trebuie ca argumentele exterioare să fie extrem de puternice ca să mă convingă să aplic noi (auto)constrângeri. Îmi apăr cu încăpățânare microclimatul și principiile. O, știu prea bine teoria cu maleabilitatea de dorit, dar oare cei care o propovăduiesc nu sunt imobili tocmai pentru că o aplică orbește? Până unde e bine să mergem, încercând să înțelegem și să integrăm în propriul sistem trăirile și doleanțele celorlalți? Pe mine una nu mă satisfac clasificările și delimitările psihologilor, ale sociologilor și cu atât mai puțin cele ale politicienilor zilei. Și-n ciuda dictaturii care mi-a umbrit atâția ani, n-am învățat încă să mă plec în fața ordinelor absurde, căci funcțiile singure (cele nematematice) nu le legitimează axiomatic. Pot fi cumplit de încăpățânată, așadar, chiar și atunci când prevăd un final apoteotic, nefavorabil mie. Chiar și atunci când mi se rupe lancea. Mi s-a mai spus că nu pot fi tocmai eu apărătoarea Dreptății Absolute, că sunt prea mică. Ei bine, n-am pretenții de eroism (la câte frici mă locuiesc, nici nu e cazul), dar încă mai cred în efectul mișcării aripilor unui fluture din Bârsana asupra toropelii deșertice din Arizona. Așa că încerc, cu obstinație, să generez fluturarea aceea. Mai știi?

Și nici un roboțel nu sunt. În ciuda atotputerniciei lui trebuie, care s-ar cuveni (după părerea unora din familie) să mă definească de tot. Îmi plac mult norii, iarba, frunzele, culorile, iar supărările îmi dispar atunci când privesc munții. Căci trebuie să zâmbesc, respirând. Să râd cu prietenii. Și trebuie să citesc cartea cea vie de pe noptieră și să ascult la nesfârșit melodia aia care nu-mi dă pace, în ciuda celorlalte lucruri care m-așteaptă, nefăcute încă. Ah, uite-l iar pe trebuie! A apărut până și în rebeliunile mele obligatorii. Nuuu! Totuși, crede-mă pe cuvânt: până și timpul devine maleabil, atunci când știi cum să-l iei (nu și dacă tragi de el, însă). Și nu, NU sunt un roboțel. Parol!

În plus, mai și greșesc, în toiul luptei. Recunosc, repar, cârpesc, mai încerc. Încă un asalt, că poate-o merge de data asta! Dacă admit c-am greșit, la câte erori mai am oare dreptul?

Și, cred c-ai observat, nu sunt nostalgică. Desigur, îmi iubesc copilăria și trăirile adolescentine, le mai simt vii în mine, de multe ori. Nu uit ceea ce s-a-ntâmplat, țin minte ce n-a fost să fie. N-am cum să iubesc manualele și declarațiile unice (înălțătoare vorbe de lemn, cu sau fără fire roșii), gândurile tulburi de sub neverosimilele flamuri stacojii, amintirea rafturilor goale și poleiala putredă a Iepocii de Aur. N-am cum să îndrăgesc frica de atunci, care ne sugruma cuvintele până și-n gând. Și cu atât mai puțin tăcerea (cea confortabilă, zic unii) – palid paleativ, acolo unde ar fi trebuit să fie vorbe.

Însă să știi, din fericire nu sunt și nici nu voi ajunge vreodată (ca prea mulți alții) deținătoarea Adevărului Absolut. Așa că, atât cât o mai fi să fie, oi mai avea multe de aflat, de ajustat și de trăit. De asta-s prea nerăbdătoare uneori, de-abia aștept drumul spre zare. Cu greșeli cu tot.

Acum ți-am spus, așa că știi.

(sursă foto: pixabay.com)