Ana Barton 
De zeci de ani tot aud „Vreau o țară ca afară!“. La început, am fost de acord cu sloganul ăsta, dar, în timp, am înțeles că o astfel de dorință nu are cum să ajungă realitate și nici n-ar trebui să continuăm să ne uităm peste gard, fiindcă rezolvările sunt la noi.
România e un făt în uterul unei mame care rătăcește de douăzeci și opt de ani. N-are țintă și îi e frică de orice drum, o ia numai pe-alături. Noi operăm copilul ăsta nenăscut continuu, fiecare cum știe, cum crede, iar mama, suferindă, mai mult stă decât merge. Iar atunci când merge, înnebunită de durere, o ia doar pe nicăieri.
Noi tăiem la ea cu râvnă, după credințe, după interese, după speranțe. Iar copilul ăla nu se mai naște. E într-o continuă convalescență, în trupul devastat al mamei sale.
Treaba e că noi toți suntem fătul ăla la care tot noi tăiem cu sete de aproape treizeci de ani. Problema noastră nu e că nu creștem, că n-avem cum să creștem. Problema noastră e că am uitat să ne dăm voie să ne naștem.
Hei, nu vă uitați la voi și-ai voștri și nici la cei puțini din bucla în care trăiește fiecare. Uitați-vă în jur, la cei mulți, tăietorii de profesie, cei care nici nu iau în calcul o țară ca aici o facem noi, la cei care sunt convinși că viața le este dată ca să treacă, ei n-au treabă cu ea, nu-i privește viața lor, a celorlalți, nici atât. Halul în care se află sănătatea și educația nu ne lasă să ne naștem. Ne abrutizăm cu zile din cauza dezastruoasei educații și murim cu zile din cauza condițiilor din spitale, dar, nu-i așa?, viața noastră nu-i treaba noastră. Dați drumul la manele. La maximum, vă rog, să nu se-audă urletele de durere. Și nici alea de frică.
