Valeriu Cristea
În perioada copilăriei clujene am avut parte de o crimă, prima de care auzeam, survenită în interiorul sferei mele existențiale, oarecum în apropierea noastră, atît în ce privește locul unde s-a comis (nu departe de strada Pietroasa, pe care ne mutaserăm între timp), cît și persoana victimei, ce nu ne era necunoscută. Domnul Nistor (pe care îl văzusem, cred, de cîteva ori) lucra la Telefoane, unde tata deținea în acei ani o funcție destul de importantă, și avea doi băieți, cu unul din ei – cel mai mic – fiind eu coleg la Școala de aplicație.
Nenorocirea (un episod al funestelor discordii între români și unguri) se întîmplase în urma unei altercații, începută la un pahar de vin și terminată în stradă, unde domnul Nistor fusese lovit cu un obiect greu în cap. Se pare că murise acolo, pe caldarîm, într-o baltă de sînge. Îmi amintesc de seara tristă (de toamnă spre iarnă) în care tata s-a întors de la înmormîntare, puțin băut, cu un fel de îndîrjire întipărită pe față, palid. Ne-a povestit cît de grele, de apăsătoare au fost orele petrecute lîngă mort și rudele lui, drumul spre cimitir și ceremonia înhumării. Moartea tragică a domnului Nistor m-a tulburat profund și m-a obsedat vreme îndelungată.
Să fii ucis (cînd poate ai mai fi avut atîția ani de trăit), să simți rupîndu-se dintr-odată firul vieții tale ce părea să se depene liniștit, să mori pe neașteptate, fără nici un avertisment: ce experiență ieșită din comun, extraordinară, aproape eroică! Și cum e cînd ești ucis, ce senzații uluitoare te electrocutează, la ce te gîndești cu ultimele gînduri? Filmul presupus al crimei și al agoniei mi se rostogolea neîncetat prin minte, retrăiam de nenumărate ori moartea domnului Nistor. Cu atîta intensitate încît, la cîteva zile după consumarea evenimentelor, în timp ce treceam pe o stradă din apropierea locuinței noastre (deci aflată – strada – în perimetrul aproximativ al crimei), zărind lîngă bordura trotuarului o mică băltoacă de sînge amestecat cu apă murdară (plouase), am avut naivitatea să cred că descoperisem, că mi se oferise privilegiul să descopăr chiar locul omorului. Faptul că era posibil să mă aflu acolo unde domnul Nistor își dăduse, neajutorat și abandonat de toată lumea, singur în noapte, ultima suflare, mă emoționa teribil. Eram un ridicol don Quijote care lua sîngele banal al unei păsări sacrificate drept sîngele acuzator, strigător la cer al crimei. Și totuși trăiam falsul cu o autenticitate pe care mai tîrziu rareori am regăsit-o, chiar și atunci cînd împrejurări cumplit de rele îmi dictau cea mai sinceră suferință.
–-
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
