Tineri poeţi

Cum se știe, USR a organizat la jumătatea lui septembrie la Neptun o Gală a Poeziei Tinere, iar România literară a publicat o selecție din poeziile participanților, unii, debutați editorial, alții, nu. Au fost decernate și patru premii. Mă refer mai jos la volumele de debut ale Alinei Mazilu (la vita è bella, Editura Diacritic, 2017) și,respectiv, Savu Popa (ipostaze, Editura Paralela 45, 2017), ambele premiate.
Traducătoare, vorbitoare de mai multe limbi, doctor în litere, Alina Mazilu a publicat poezii în reviste și a luat Premiul de Debut al „Luceafărului de dimineață“ în 2010. Prima ei carte este din 2014, nu însă una de poezie, Judecata de pe locul mortului, un „jurnal de repetiții” fictiv, inspirat foarte probabil de experiența de secretar literar al Teatrului Național „Radu Stanca” de la Sibiu, oraș unde coordonase înainte o colecție de carte a faimosului Festival. Cu o culegere de poezii, debutează abia astăzi, după o pauză lungă, pentru care am o explicație în natura însăși a poeziei Alinei Mazilu din culegere.
O poezie cu un caracter aproape experimental, în care inteligența artistică prevalează asupra lirismului. E ceva din Șerban Foarță: jocuri de cuvinte, intertext, multilingvism (o poezie este în engleză). Imaginația ține de sintaxă, mai degrabă decât de lexic: de aceea e mai potrivit să vorbim de un experiment de tip avangardist decât de manierism. Cuvintele sunt fărâmate, scoase din balamale sau, pur și simplu, „stâlcite”. Totul, cu intenție, firește. Efectele sunt, mai mult sau mai puțin, discutabile. Nu știu exact pe ce așteptări ale cititorului a contat poeta în toate cazurile. Câteva sugerează palid o anume simbolistică. Cele mai multe, sunt de neînțeles: pașaporcul, pașacortul, gângurile, cafesteaua, cancazul, euronene și altele. Există și variații onomatopeice, amuzante, dar nu mai mult. Iată poemul sssssserpilor verssssssssetați: „ssssssssssssss/ ssssssscumpule dac-asss fi sssssserpoaică/ ssselena ta ar musssssca/ trufassssă sssssi vanitoassssssă” și…assssa mai departe. Nici fragmentarea cuvintelor, „pocite” pe deasupra, nu implică neapărat un sens: „cata- /strofa vieții mele:/ catastrofel catastrofel catastrofrici/ catastrof-/ arici/ catastrofici/ catastrofilici/ catastrofița” etc.
Dincolo de aceste simple jocuri verbale, există în volum, mai ales la început, câteva poezii care denotă finețe sentimentală, mărturisiri delicate, triste, cu o notă de dezabuzare:

niciodată nu am fost mai tristă ca
în dimineața-n care
ca la târg mi-a dat
șaptezeci de euro
să îi scriu poezii

dar vai, versurile mele sunt ieftine
precum târfele ce se predau
la marginea străzii
pe câte o hârtie
de z’ar

Sau:

– când vii să ne vezi,
adu-mi, te rog,
și viața
– da, am lăsat-o-n birou
după ușă, agățată
sub preș,
– scuze că-ți cer să-mi faci
comisioane
– știu, știu că e uzată,
că s-a pătat,
că s-a scămoșat
după doi ani,
c-au intrat moirele-n ea,
c-au mai purtat-o ș-alții,
dar o vopsesc,
o pun cu levănțică,
îi schimb tocurile,
o dau la remaiat…
– știi, e frig și-aș vrea să-ncep
s-o port din nou,
măcar așa,
prin casă…

Mai sunt și alte versuri promițătoare ca acestea, ceea ce mă face să nu-mi explic caracterul forțat al celor mai multe, scurse de orice picătură de sânge liric, simple jocuri, rareori spirituale.
Unele asocieri forțate sunt și în volumul de debut al lui Savu Popa, compensate însă de un prozaism cât se poate de natural (există chiar și câteva poeme în proză), pe un fond autobiografic și nostalgic, în care își fac loc amintiri, peisaje, oameni, casa părintească, nu fără o anume tandrețe. Poetul se întoarce mereu la Ocna (Sibiului) ca la un mic și modest paradis pierdut. Prozaismul e uneori minimalist, alteori, înflorit discret, oarecum împotriva fidelității memoriei afective:

Ea merge în urma cârdului de gâște,
trece un podeț de lemn,
pe lângă o căruță abandonată,
și pleacă ușor capul,
ea și păsările –
distanța dintre căruță
și primul fir de iarbă înverzit.

O singură presimțire,
Mai târziu, sigur va cădea peste ocna
O ploaie cu pești ca în romanul lui Murakami…

Citabilă, în maniera Ioanei Ieronim sau a lui Petre Stoica, este și următoarea:

viața la țară e departe

în camera bunicului bătea un ceas pe care
l-am crezut stricat

un radio merge în surdină

același motan sare pe masa plină de resturi de
pepene are aceeași ochi
ca un cer dincolo de acest cer vizibil căci la sat
dincolo de cer nu se
află universul

se află tot un cer iar dincolo de acest cer alt cer

un lanț trofic de ceruri
care se devorează între ele la fel de senin
ca soarele blând de la Sfânta Mărie mică
pe care îl priveam din ușa bisericii din sat
sau pe geamul ei fumuriu roșcat

seara văd un stol de ceruri
cu stomacurile
încărcate de bucăți de cer nedigerat

Savu Popa e un poet format, inteligent, plăcut. Îi lipsește doar un „zvâc” atât în poemele lirice, cât și în poemele în proză, hrănite, și unele, și altele, din aceeași substanță intimă.
Interesante sunt și câteva metapoeme, în care fantezia se combină cu ironia: între cele două strofe ale celui de mai jos e o mare… distanță:

Cei cinci călători, un preot însoțitor, patru boschetari,
Au hotărît să plece fiecare pe câte un tractor mic
Din Polonia până în Franța, viteza lor maximă
Ajungând la 15 km/h,
Din orașul Jaworzno, până la Basilica Sf. Tereza din Lisieux.

Până la urmă, Cam orice poet de pe planeta asta,
Pentru a scrie măcar o poezie care să conteze,
Să rămână, să spună ceva, călătorește
Pe un minitractor din Jaworzno trecutului său,
Mai șchiopătând, mai renunțând, mai uitând,
Până la Basilica prezentului său, până la
Lisieux-ul memoriei sale.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 46/2017)

Foto: Dinu Lazăr