Ce-i drept, e un actor…

…Dar Gil Motancea nu mai fusese de mult la teatru şi, dacă fusese, stătuse doar în stal, ca un spectator oarecare. E bizar cît de puţină lume a făcut experienţa de a intra pe o scenă venind din spatele ei. Chiar oamenii care îşi închipuiau că scriu piese de teatru şi îl pisau, dacă-l prindeau, pe Ivan Cosma cu manuscrisele sau volumele lor ilizibile, rar călcaseră cu pasul pe scîndura nenorocită a scenelor. Sau deloc.

De cînd păstorea cultura oraşului, Camil tot mai intrase prin teatre, prin culise şi cabine, mai des însă prin birouri de directori care, dacă ştiau cîte ceva despre teatru, nu puteau conduce instituţiile respective. Iar dacă aveau în sînge talentul conducerii, habar n-aveau de teatru.

Camil Deleanu înţelesese lucrul acesta şi, mai ales, faptul că nu era nimic de făcut. Un mare acrobat, ajuns director, dusese circul la faliment. Cea mai ilustră divă a teatrului, săltată la conducerea unui stabiliment scenic, paradoxal, nu pentru talentul ei indiscutabil, ci prin relaţii politice, îl pusese pe butuci într-un an. Garda financiară îşi încălzise ceara să pună sigilii pe dosarele ei cu acte iscălite aiurea, ar fi băgat-o poate chiar la bulău, că se schimbase şi guvernul. Dar comediana, cine ştie dacă şi prin tulburarea conştiinţei ori din pricini canceroase, decedase discret şi sobru. Fusese cărată la groapă cu funeralii naţionale, iar ilegalităţile ei se clasaseră întru nemurirea teatrului.

Camil asistase neputincios, fără a fi clar ce-l implica pe el,  întîi la anchetă, apoi la îngropăciune. După ce ţărîna căzuse pe cosciugul ilustrei doamne, cele două ajutoare ale vice-primarului îi înaintaseră în scris propuneri divergente. Girafa prefectorită sugera să se înceapă urmărirea penală împotriva adjuncţilor răposatei şi a contabililor cu care se sfătuia în teatru. În schimb, consiliera pasionată de arta dramatică cerea turnarea, pe banii municipiului, a unui bust care s-o înfăţişese pe regina scenei. Presupusul şef al culturii citise atent amble hîrtii şi, filosofic, gîndind amar la vremuri şi destin, le azvîrlise la coş pe amîndouă.

Apariţia lui Motancea în biroul lui Deleanu nu avea nici un scop precis. El trecea din cînd în cînd să-l vadă. Sufletul lui pur şi imbecil nu se putea hotărî dacă să se bucure de ascensiunea unui prieten, vîrît chiar de el în politică, sau să-l invidieze şi să se gîndească în chip ticălos dar sincer că i-ar fi stat mai bine în locul lui, că avea merite şi vechime mai mari decît ale aceluia. Pentru a verifica şi a cîntări, el trecea cam săptămînal pe la Camil plecînd, spre cinstea lui, cu convingerea că a făcut loc valorii şi, la judecata de apoi, nu va trece neobservat.

De fapt, Gil Motancea nu putea trece neobservat nicăieri din cauza mutrei sale, a glasului extrem de jos şi tărăgănat şi a veşmintelor bizare. Era, vară-iarnă, învelit într-un parpalac negru, foarte şic la croială, însă extrem de uzat, sub care purta sacou şi cravată. În partea de jos însă avea nişte blugi destrămaţi la limita inferioară a cracilor în franjuri noroioase, de multă purtare şi era încălţat, invariabil în bocanci cu capse. De umăr îi atîrna un fel de porthart de toval în ultima stare de uzură, îndesat cu hîrţoage xeroxate: legi de la consiliul de sector, caiete soioase cu probleme, că în timpul liber era profesor de fizică, o ciucă a miştoului elevilor la un liceu altfel onorabil, cărţi naive despre politică, subliniate din greu şi alte hîrţoage la care uitase rostul.

Nu era de mirare că intrarea lui în biroul lui Camil produse o destindere utilă şi interesantă. Ambele părţi beligerante, caraula prefecturii şi bomba primăriei, văzură un prilej să temporizeze conflictul. Dar cel mai mult se bucură Cosma însuşi pe care, din principiu, orice amînare şi ocoliş îl încîntau. Aruncase pisica, acum fiecare complicaţie şi întîrziere îl puteau avantaja.

Bucuros şi el de antract, Camil îl prezentă pe Motancea mai călduros decît era cazul, înroşind de plăcere fălcile căloase ale ipochimenului. Acesta auzise vag de Iacint Manoil şi Ivan Cosma, nu-i mai zărise niciodată pe viu, doar la televizor, şi se simţea cu atît mai bucuros. Conversaţia lîncezi în cîteva clipe.

Ca s-o întreţină, îndepărtîndu-se totuşi de la conflictul iniţial, cu banii de producţie, Cosma se agăţă de mutra lui Gil Motancea.

– Ia staţi puţin aşa, din profil. Capul mai la stînga! Da! Priviţi! Să am eu figura asta pentru Macbeth în proiectul de care vă ziceam! Nu-i aşa, Iacint? Nu-i super? Ia?!

Iacint tăcu scîrbit, dar Aluniţa, care aproba cu entuziasm tot ce emana dinspre Cosma, aplaudă fermecată.

Noul venit rămase înţepenit în profilul comandat, făcînd o mutră mai imbecilă decît îi era obiceiul.

– Dar luaţi-l, dacă vă serveşte cauzei, glumi neutru Camil.

– Aţi jucat vreodată pe o scenă? întrebă grav Cosma, strîmbînd-şi gîtul încă şi mai tare, de parcă ar fi vrut să-l vadă pe Gil de jos în sus, dinspre gîlci.

Prins de o sinceră emoţie care-i dădea frisoane, monstrul ierbivor emise doar un fel de muget neclar. Luat de regizor, abuziv, drept o confirmare.

– Ca amator sau chiar într-o trupă de profesionişti?

– Eh, eu… ăhăăă!

– Se vede că aveţi şi experienţă, plusă Ivan. Iar exerciţiul se recîştigă repede, nu, Iacint?

Gil Motancea şi Iacint nechezară la unison ca nişte armăsari corciţi cu bivoli africani.

Din vorbă-n vorbă, Cosma a ajuns la concluzia că în “Crime la Elsinore”, piesa ctitorită la Călăraşi pe banii contribuabililor şi plătitorilor de amenzi ai Capitalei, va atribui un rol lui Gil Motancea care, cu fantezia lui naivă, se şi văzu aplaudat şi dînd autografe. Iacint şi Cosma începuseră pentru prima dată de o oră încoace să se distreze. Singura nemulţumită şi care tot încerca să spargă din înălţimea ei entuziasmul general era Ana Prefecturii, complet indignată de felul în care Cosma sărise căpreşte peste obiecţiile ei şi vedea scurgerea banilor spre cheiul Borcei ca pe un fapt stabilit şi chiar împlinit. Dar nu avu spor să strice veselia ce se instalase temeinic în cabinetul viceprimarului. Aluniţa barem, se rostogolea de bucurie şi chiţăia ca un guzgan urmărit de şase mîţe flămînde.

Ivan Cosma îl pofti pe Motancea la un spectacol la Călăraşi.

– Nu-i departe, în două ore aţi ajuns, apoi avem unde să vă cazăm, la hotelul local e loc destul şi patronul mi-e prieten. Vedem spectacolul, vă familiarizaţi cu colegii şi semnăm şi contractul.

Maestrul învîrtelilor scenice împingea astfel discuţia departe de punctul ei de plecare. Avea să revină pe ocolite peste cîteva zile, să bage fitilele lui lungi şi antenele lui de libarcă gigantică pînă cînd măcar o parte din bani vor fi obţinuţi. El insista ca şi Camil să vină la Călăraşi cu Gil Motancea.

Avea să le pregătească o primire princiară şi să se apropie astfel de ţelul său ticălos de a concasa împreună multiple piese ale nevinovatului Shakespeare. Se vede uneori în filme cum, în risipitoarea Americă, maşini vechi sînt luate şi strivite împreună formînd din foste limuzine un cub compact de metal în care numai cîte o emblemă rămasă la vedere sau forma unei măşti de radiator mai aminteşte una dintre firmele care construiseră acele minunate şi trecute glorii. Aşa avea să facă el cu Shakespeare, răzbunîndu-se pe el că a scris atît de mult şi în versuri şi că îi dădea uneori coşmaruri cînd se gîndea că într-o zi, cineva îl va prinde cu ocaua minusculă a lipsei lui de citire.

– Cu ce vă ocupaţi? întrebă ceremonios Cosma viitorul membru al trupei sale.

– Profesor de fizică. Şi consilier.

– Perfect! explodă celălalt. Vacanţe lungi! Aveţi timp să studiaţi rolul.

– Poate lipsi şi de la şcoală, nu-i ţinut din scurt, întări Camil cu ironie. Era să adauge că elevii nu numai că nu  i-ar fi simţit lipsa, dar nici n-ar fi băgat de seamă.

– Ah, noi jucăm destul de rar la sediu, oraş mic. Iar turneele se fac vara, în străinătate, aruncă Ivan Cosma încă o nadă prinzîndu-l şi mai zdravăn pe Motancea, nescos dintre graniţe nu atît din lipsă de prilejuri, cît din pricina felului său de a fi zăbavnic.

– Mulţumesc… mormăi, roşind, Gil.

– O să faceţi furori peste hotare! decise Cosma. Nu-i aşa, Iacint. Uitaţi, Iacint a văzut 45 de ţări pe barba străbunului. Ce-i drept, e un actor… Regizorul suspendă epitetul lăsîndu-i, cu un gest, să-l vadă în carne şi oase pe Manoil. Acela era obişnuit cu tămîierile şefului şi rămase ţeapăn. Aluniţa doar, lăcrimă.

– Să fixăm cînd vreţi să veniţi! zise Ivan Cosma lăsînd pluralul larg deschis către Deleanu, pe care îl viza anume. Motancea era o victimă colaterală.

Camil mulţumi politicos pentru poftirea la sediul “Străbunului Dromichetes”, dar îşi lăsă portiţa unor şedinţe lungi şi complexe prin care era sigur că va ţîşni la momentul fatal, scăpînd de vizionarea vreunei siluiri a culturii purtînd marca lui Cosma.

Gil se uită la prietenul lui cu un aer de inorog părăsit în mijlocul unei şcoli de fete. Acum, după ce entuziasmul în luase pe sus ca pe un fulg de raţă, timiditatea îl sugruma.

– Vino şi tu, şopti el tragic, ca pentru o preselecţie la rolul regelui cuprins de remuşcări.

Deleanu nu-i promise, îl linişti doar, cu un gest echivoc. Lui îi trecuse prin minte să se dea dus în deplasare culturnică spre Dunărea de Jos, sub pretextul însoţirii lui Motancea pentru ca, de fapt, să tocmească un separeu la “Castravetele de mare” şi să se destrăbăleze cu băieţii, că de mult nu se mai întîlniseră. Va lipsi doar Gil, dar paguba nu va fi prea mare. Mai ales că urma să fie compensată de povestea felului în care alungitul devenise brusc actor.

(sursa foto: ebihoreanul.ro)