Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 11
A fost un concert magnific, nu mai ţin minte ordinea, Paganini, Beethoven şi Mozart. La sfârşit a tăcut, sigur îl tulburase, dar şi mai sigur nu-şi găsea cuvintele să spună ce era în el, se temea de ridicol, a tăcut tot drumul, n-am mai vorbit despre asta şi am ajuns să cred că mersese degeaba la Ateneu, dar mă bucuram pentru mine.
După seara aceea nu l-am mai văzut un timp în bibliotecă, nici măcar la cursuri, dar de la cursuri lipseau mulţi, m-am mirat, mi-a ieşit din cap, uitasem de el, dar a apărut într-o seară când mă îndreptam spre cămin, mi-a spus că-i fusese dor de mine,
unde-ai dispărut, domnule, atâta vreme, l-am întrebat, ignorând ce-mi spusese,
treburi, n-a spus mai mult,
până şi eu pricepeam că aş fi pus alte întrebări în zadar, mi-a zis că ar vrea să ne plimbăm, m-am uitat la el lung,
mai vedem, i-am răspuns,
la o adică de ce nu, mă gândeam, era chipeş, bine legat, subţire, o umbră de mustaţă, părul castaniu tuns scurt, sigur îl plăceau fetele, dar nu mă interesa asta nici cât negru sub unghie, într-o seară de început de mai, era cald, am acceptat.
Am mers mult pe străzi, nu i-a tăcut gura, nu-l credeam atât de vorbăreţ, începeam să înţeleg de ce-l trimiseseră ca propagandist, dar în facultate nu se remarcase prin nimic, îi lăsase pe alţii. Nu spunea prostii. Începuseră să mă doară picioarele, când am ajuns în parc l-am rugat să stăm pe o bancă, s-a aşezat lipit de mine, de parcă n-ar fi avut loc suficient, dar nu l-am îndepărtat. Nu ştiu ce-a înţeles. Dar în scurt timp a început să-mi mângâie obrazul şi părul, m-a surprins, dar nici atunci nu l-am îndepărtat, îmi plăcea, mă gândisem de mii de ori înainte cum o să fie când o să mă îmbrăţişeze un băiat, era cu totul altfel, era viu şi tremurând lângă mine, mă emoţiona, de fapt nici nu era un băiat, ci bărbat în toată regula, îi vedeam ochii strălucitori, mă lăsam în voia lui, m-a luat în braţe, m-a sărutat, m-am ferit, dar când a făcut-o din nou, după scurt timp, i-am răspuns, m-a strâns mai tare lângă el, îmi simţeam trupul fierbinte lipit de trupul lui la fel de fierbinte, sărutările au început să fie mai lungi, buze, ochi, obraji, frunte, eram speriată, mă dureau buzele de sărutările lungi, mi se oprea respiraţia şi o lua din nou la fugă, aproape leşinam. Mă zăpăcise cu totul.
S-a ridicat brusc şi m-a condus la cămin. Fără nicio explicaţie. M-a privit lung înainte să ne despărţim, dar nu m-a mai atins.
A doua zi a dispărut din nou.
M-am cam enervat, nu se întâmplase nimic, nu-mi promisese nimic, dar mie mi se părea că fusese un fel de legământ şi mă trezeam pustie din nou, ca o păpuşă abandonată.
M-am pus cu burta pe carte jurându-mi să nu mă intereseze bărbaţii până nu ajung pe picioarele mele.
A început sesiunea, am scăpat de aproape toate examenele, eram fericită şi, înainte de ultimul, a reapărut Matei. Habar n-am dacă îşi dăduse până atunci examenele ca şi noi şi dacă da, cum o făcuse fără să-l vedem. Nu mă interesa.
Iar n-a spus unde a fost, nici eu nu l-am întrebat.
Voia să ne plimbăm. L-am refuzat.
Voia să-mi explice, nu ştiu ce voia să-mi explice, i-am spus că nu are de ce să-mi explice vreun lucru.
A insistat.
I-am spus la revedere, trebuie să învăţ pentru ultimul examen.
N-a apărut nici la acest examen.
Mai târziu aveam să aflu că apăruse cu o fostă iubită, ori cel puţin asta era povestea care circula, n-am crezut-o niciodată, mai ales că în lunile toamnei am priceput cu ce se ocupa şi m-am speriat.
Dar după ultimul examen, îmi spusesem că merit un premiu, eram convinsă că aveam să-mi recâştig bursa, poate chiar una de merit, aveam 10 pe linie, eram atât de mândră că îmi venea să strig de bucurie, i-am telefonat mătuşii din Brăila să-i spun vestea, am dat peste unchiul meu care fusese eliberat, plângea de bucurie şi eu la fel, poate lucrurile reintrau în normal, m-am repezit să-i spun şi mătuşii Clara şi apoi m-am dus la Ateneu şi mi-am dat aproape toţi banii strânşi, în afara celor de tren, pe un bilet. Se cânta simfonia a treia de Beethoven, o ascultam prima oară, partea a doua, cu marşul funebru, extraordinar, care se apropie, vine peste tine, îţi bubuie în urechi, te copleşeşte şi se îndepărtează m-a făcut să plâng. Suferinţa năvăleşte intempestiv, mereu mai zgomotoasă, vise gigantice şi dureroase, pline de miracole. Mă uitam în jur să văd care fusese reacţia celorlalţi. Mă simţeam mizerabil. Mă simţeam magnific. Eram fericită şi toată lumea era a mea, avea dreptate tata.
A doua zi am primit la cămin o telegramă Vino acasă, a murit tata. Se întâmplase în seara dinainte.
(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)
