Erori de fabricație

DAN SOCIU.  Nu se înțelege de ce anume și cum funcționează ca poezie textele lui Dan Sociu, în mare parte inexpresive, confundabile cu sonorul vieții de fiecare zi. Poezia se poate fabrica din idei, din epică, din vise, din cuvinte, din necuvinte sau din poezie. Poezia lui Dan Sociu pare creată din nimic.

MARIN SORESCU. Strădania lui Marin Sorescu de a ne face să întrezărim un sens filosofic în fiecare instantaneu al vieţii noastre de fiecare zi seamănă cu o scamatorie. Departe de a se simți zguduit de revelațiile pe care ni le comunică, poetul se amuză cu acest hocus-pocus de subînţelesuri, din care face un spectacol al inteligenţei sale. Iar noi, cititorii, ne lăsăm prea puţin cuprinşi de fiorul „metafizicii” sugerate de el şi, în schimb, ne topim de plăcere descifrând aluziile cu aceeaşi dexteritate cu care un jucător de tenis de masă loveşte fiecare minge. Suntem la înălţimea aşteptărilor poetului!

DAN STANCA. Nu știu cum reușește acest autor − care nu se află în prim-planul vieții publice, nu călătorește frenetic, nu conduce un post de televiziune sau un ziar ca să poată ține totul sub observație – să înțeleagă atât de bine cum trăiesc, cum gândesc și ce simt contemporanii săi. Când îl întâlnesc, mă miră modestia lui dusă până la umilință, vocea înecată, efortul de om vlăguit cu care articulează câteva cuvinte. Îmi vin în minte versurile lui Eminescu: „Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic.” Cu o completare: universul uman.

RADU STANCA. Aproape nici una din baladele lui Radu Stanca nu se termină într-un mod fericit pentru personaje. Poetul a şi teoretizat necesitatea redescoperirii tragicului, care are o măreţie metafizică, şi l-a prezentat ca o posibilă replică la prozaismul dramei burgheze. Este vorba însă de un tragic estetizat, la fel de senin ca extazul. Pumnalele care se înfig în inimi, sângele care curge din răni, giulgiul care îi acoperă pe morţi, crucile care veghează mormintele − totul este un fel de realitate virtuală, inofensivă.

ZAHARIA STANCU.  În romanele sale, în afară de excesul de jurnalism, mai sesizăm azi o o eroare de fabricație: subordonarea literaturii unor scopuri propagandistice. Cu o insistenţă agasantă, de activist comunist, scriitorul se străduieşte să demonstreze că ţăranii trăiau înainte de război într-o sărăcie dezumanizantă, din cauza „acriturilor” din sat (adică a funcţionarilor publici şi a bogătaşilor) şi că nu exista nici o şansă să li se îmbunătăţească viaţa în condiţiile capitalismului. Foarte evidentă este această  utilizare prozaică a talentului literar în romanul Desculț. Peste percepţia proaspătă şi cu un grad mare de autenticitate a copilului Darie se răstoarnă − ca o călimară de cerneală pe un caiet − un mod grotesc de reprezentare a lumii, însuşit de autor din documentele PCUS şi PMR.

IOAN STANOMIR. Din România se ridică până la cer, în momentul de față,  un cor de vociferări asurzitoare ale analiștilor politici (undele sonore fac să se zgâlțâie până și avioanele în văzduh), iar Ioan Stanomir evocă nostalgic-surâzător revistele pentru copii de altădată, ca Pif sau Cutezătorii (aceasta din urmă caracterizată ca o copie palidă a revistei franțuzești). Este ca și cum în plin război, cu gloanțele șuierând pe lângă el, un soldat și-ar da jos ranița din spate și s-ar  apuca să culeagă flori de câmp.

MIRELA STĂNCIULESCU. Cu scrisul ei delicat, despre care înclini să crezi că nu poate evoca decât flori şi păsări, autoarea romanelor Cine ești tu?, Copilul de foc și Emoția configurează o întreagă lume, cu zeci de personaje vii, de neuitat.

NICHITA STĂNESCU. De mici copii am învățat să pronunțăm cuvintele într-un anumit fel, să le folosim doar în legătură cu anumite situații, să reparăm repede, ca pe-o greșeală, orice echivoc ivit în cursul vorbirii. Toată această disciplină a utilizării limbajului a înăbușit și, în unele cazuri, a stins în noi o intensă și înnăscută dorință de a ne exprima neintermediat. Nichita Stănescu eliberează cuvintele din rețeaua de restricții și ne face să retrăim o stare uitată, fermecându-ne sau doar speriindu-ne, ca și cum ne-ar îndemna să săvârșim un incest.

N. STEINHARDT. O capodoperă a literaturii române din toate timpurile este Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, „scris” parţial în minte, în închisoare, dus la bun sfârşit după graţierea din 1964, confiscat de Securitate şi reconstituit ulterior de autor din memorie. În cunoscutul său stil patetic şi funambulesc, cu intuiţii fulgurante şi confesiuni sfâşietoare, cu spectaculoase desfăşurări de erudiţie şi o copilăroasă bucurie a jocului, N. Steinhardt ne povesteşte cum a trăit, cum a suferit, cum a înțeles.

ION STRATAN. Poezia sa este formată din fascicule de enunţuri disparate, unele sarcastic-filosofice, altele tandre, altele eliptice şi ininteligibile, altele, în sfârşit, generate de o gramatică ludică (amintind de Nichita Stănescu). Textele par în curs de dezagregare, dar tocmai dezagregarea lor constituie spectacolul oferit cititorilor. În poeme incongruente, cu final niciodată previzibil, identificăm impresiile despre viață ale unui poet care și-a petrecut viaţa mai mult la televizor.

NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Scriitori români de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.