Daniel Cristea-Enache 
Una dintre cele mai interesante și mai provocatoare întrebări la care trebuie să răspundem (nu fiindcă ne-ar obliga cineva, ci pentru că este vorba de însuși obiectul cronicilor și cronicarilor literari) este dacă noua epocă, deschisă prin momentul Decembrie 1989 și făcută posibilă de el, a generat și o nouă literatură. O literatură nu ca produs, însumat, al talentului individual, debordînd pe deasupra tuturor contextelor și exprimînd nu altceva decît vocația scriitoricească într-un regim politic sau altul; o literatură ca produs predictibil și vizibil al unui sistem socio-cultural fundamental diferit de sistemul centralizat și etatizat din epoca totalitară.
Există și se manifestă, direct ori mediat, forme explicabile de nostalgie după vremurile frumoase de odinioară, din „Epoca de Aur”, în care „noi citeam”, în care „noi stăteam la coadă” la romanele lui Preda, în care era „respect pentru valori”. Astfel de nostalgii nu sînt neapărat ale nostalgicilor socialismului real, ele fiind întîlnite și la intelectuali, din generațiile mai vîrstnice, cu o reală rezistență anti-comunistă (politică) ori a-comunistă (culturală). Imaginea cozilor nesfîrșite la Cel mai iubit dintre pămînteni a devenit un icon al spiritului românesc și al culturii autohtone în rezistența lor la totalitarismul paranoic din anii ’80. Ea rămîne, neîndoielnic, o imagine a ceva ce scriitorimea noastră a opus și a contrapus regimului dictatorial; un simbol al opoziției și al rezistenței, minimalizate, ambele, în anii ’90 (de pe o platformă de anticomunism pur și dur, maximalist) și bagatelizate în prezent (de pe o platformă de comunism teoretic fără priză la realitatea istorică și socială). O putem vedea, însă, și ca pe o emblemă a rezistenței, și ca pe o fotografie a unei stări de lucruri din care ea a decurs logic.
În prima variantă interpretativă, o grilă idealizantă deplasează, conștient ori inconștient, liniile către elemente și valori anticomuniste. Spre deosebire de volumele autorilor oficiali, ale propagandiștilor și activiștilor de Partid, romanul lui Preda a stîrnit în epocă un interes uriaș anume prin abordarea lui atît de curajoasă și adevărurile de regulă indexate ori distorsionate prin cenzură. Această lectură dublă (a cărții propriu-zise și a icon-ului de subversivitate, rezistență, opoziție) rămîne însă la stadiul unor majuscule simbolice. Este o Rezistență la Comunism prin Cultură: toți cei trei termeni puternic conotați simbolic și marcați emoțional. Acest tip de lectură și auto-investirea spirituală în formula ei dată unifică – oricît ar părea de curios – mentalul și discursul autohton ante- și post-revoluționare. Anii ’80 din vechiul regim sînt bizar de asemănători cu primii ani de după ’90 sub raportul unei gîndiri și al unui discurs care centralizează și ierarhizează faptele, exprimîndu-se prin termeni simbolici, nu analitici.
Varianta interpretativă și grila de lectură pe care le propun se bazează exact pe acești termeni analitici, aparent mai puțin convingători decît formula „Rezistență [înverșunată] la Comunism [odios] prin Cultură [înaltă]”, însă definind – cred – mai bine structura închisă a epocii trecute.
Cozile la romanul apărut în 1980 al lui Preda vor lumina, astfel, condițiile generale ale sistemului și particularitățile regimului nostru comunist. E un regim dictatorial ce va fi în cîțiva ani depășit, în sensul liberalizării, chiar și de polul sovietic al totalitarismului, prin reformismul gorbaciovist. Cel mai iubit dintre pămînteni va stîrni nu doar un interes public enorm, ci și furia Conducătorului auto-amăgit că va fi, el, personajul romanului anunțat. Un roman ce ar fi putut să fie pro se dovedește, la apariție, unul anti, chiar dacă „era ticăloșilor” este fixată, strategic, pe anii ’50, în configurația specifică romanelor „obsedantului deceniu”. „Era ticăloșilor” este de fapt cu actualizare și cu continuare; și numeroase fragmente, pagini, scene întregi din carte semnalizează (uneori, semnalează direct) acest raport de includere.
Romanul lui Preda și magnitudinea receptării lui ne vorbesc, și mai clar, despre piața culturală controlată și dirijată de stat, pe care o asemenea apariție editorială a explodat. Putem face un exercițiu de translare a situației, cu un roman apărut astăzi, semnat de un scriitor român important, și în care președintele în funcție s-ar vedea în ipostaze de personaj. E probabil că mass-media va focaliza, timp de o zi, cartea respectivă, după care va reveni la agenda ei obișnuită, calificată îndeobște ca „subculturală”; iar editura privată care va fi publicat cartea va mai scoate un tiraj de 500-800 exemplare, felicitîndu-se pentru inspirația ei comercială.
Romanul lui Marin Preda din totalitarismul ceaușist nu poate fi comparat cu nici un roman al vreunui scriitor român, din epoca nouă, democratică – sub raportul audienței, al impactului și al influențării receptorilor la un nivel de adîncime. El poate fi depășit, artistic, de romane mai bune (cum sînt cărțile de vîrf ale lui Radu Aldulescu), după cum rămîne superior atîtor apariții prozastice anterioare sau ulterioare lui. Dar structura socio-politică în care a făcut explozie Cel mai iubit dintre pămînteni este fundamental diferită de cea în care ar apărea, astăzi, un roman similar.
Mîhnire? E ca și cum am fi nostalgici după închisoarea în care deținutul politic avea ascunsă o bucățică de săpun pe care își scrijelea pe ascuns niște versuri; și ne-ar întrista, în schimb, imaginea unui supermarket cu baxuri de săpunuri suficiente pentru o țară. E ca și cum rolul mai important al scriitorului într-un sistem totalitar, prin aceea că, funcționînd cenzura, orice cuvînt contează – ar fi mai prețios decît rolul mai puțin important al scriitorului într-un sistem democratic în care, neexistînd cenzură, orice cuvînt poate fi spus și tipărit.
Astfel, cozile la romanul lui Preda caracterizează și definesc, poate mai exact decît romanul însuși (ficțiunea nu-și propune să fie atît exactă, cît adîncă), structura vechiului sistem; după cum lipsa de audiență semnificativă a majorității scriitorilor de azi definește nu cărțile lor, ci structura noii epoci și sistemul ei.
La Cel mai iubit dintre pămînteni se făcea coadă pentru că era vorba de un „accident” excepțional în angrenajul totalitar, de o excepție la un nivel uimitor de înalt: un mare scriitor român, canonic, clasic în viață, care fără a se exila dă un roman neconvenabil politicii oficiale și cursului ei. Adevărurile din ficțiunea cvasi-transparentă a lui Preda nu apar din alte surse publice și nu se găsesc „pe piață”, fiindcă o piață, în România Socialistă a anilor ’80, nu există. Romanul are, așadar, o condiție de excepționalitate și de „exclusivitate”, neintrînd nici în aria literaturii oficiale, propagandistice (susținută de regimul Ceaușescu, precum altădată de regimul Gheorghiu-Dej), nici în cea a literaturii „de sertar”, destinată unui viitor post-ceaușist (cum au stat lucrurile cu Adio, Europa! al lui Ion D. Sîrbu). „Incredibila” detonație a celor trei volume din romanul lui Preda e perfect logică într-o societate închisă și controlată aproape perfect de stat, întrucît ficțiunea vorbește despre valorile libertății, însă cadrul de difuzare și audiență este cel al statului.
La o asemenea carte se fac cozi, în 1980, pentru că este neverosimil și accidental ca o asemenea carte să apară în 1980, cînd Nicolae Ceaușescu se află la apogeul puterii. Iar numărul uriaș de cititori dovedește nu atît valoarea artistică a romanului ca atare, cît disperarea socială după adevărurile interzise în spațiul public românesc. Marin Preda se află în centrul canonic al epocii nu numai fiindcă este un mare prozator, ci și pentru că e unul realist și atent la dramele individului, ale comunității, ale societății. Proza de pe alte culoare a lui Nicolae Breban ori Ștefan Agopian este comparabilă ori, prin anumite titluri, superioară estetic celor mai multe dintre romanele prediste. Mari romane, în sine, nu sînt Risipitorii, Marele singuratic, Delirul de Preda, ci Îngerul de gips și Bunavestire de Breban ori Tache de Catifea și Sara de Agopian; însă canonic a fost Preda întrucît proza lui a servit, exemplar, aspirațiile societății românești controlate de un stat totalitar.
După 1990, cînd societatea a căpătat corp și forme, iar statul a devenit slab și ineficient, cînd cenzura ideologică a lăsat loc legilor reci ale pieței cu care au a se confrunta scriitorii români, o centralizare și o „canonizare” de tipul celei a lui Preda nu mai este posibilă. Dacă ar fi fost, am fi avut deja, la aproape un sfert de secol de la Revoluție, rezultatul ei.
Noua epocă înseamnă, în mod vădit, și o nouă literatură, creată și difuzată într-un sistem diferit de cel al furiei lui Ceaușescu că nu e el „cel mai iubit dintre pămînteni”.
Observator Cultural, decembrie 2013
Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016
Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.
